Interviu Stellan Skarsgård: din Suedia la Hollywood, de la Nymphomaniac la The Avengers

0

Am avut plăcerea să discutăm cu unul dintre cei mai buni actori în viaţă, Stellan Skarsgård. Oricât de intimidantă ar părea experienţa, Skarsgård a uimit prin naturaleţea şi sinceritatea cu care a răspuns întrebărilor noastre. Astfel, am avut parte de o atmosferă prietenoasă, relaxată, de parcă s-ar fi legat o prietenie la telefon cu un necunoscut. Doar că Stellan Skarsgård nu este, nici pe departe, un necunoscut! Cu o vastă experienţă, atât în cadrul producţiilor comerciale, cât şi în domeniul filmelor de artă, ne vorbeşte deschis despre lumea sa cinematografică, şi în general, despre orice dorim să aflăm.

Varianta în engleză e mai jos.

Bună Stellan, cum te simţi azi?

S.S.: Sunt bine; încă e vară în Suedia şi e un loc ideal unde să-ţi petreci vara.

Mă bucur să aud asta, şi noi ne bucurăm de o vreme frumoasă. Este o zi perfectă pentru un interviu. Pentru început, aş vrea să începem într-o manieră mai relaxată. Ştim că fiul cel mare, Alexander, şi-a sărbătorit ziua de naştere acum câteva zile. Aţi reuşit să petreceţi ziua împreună?

S.S.: De obicei, dacă suntem în aceeaşi ţară, întotdeauna gătesc pentru copiii mei şi le dau voie să decidă ei ce vor să mănânce. Dar el este în New York, aşa că tot ce a primit de la mine a fost un e-mail. Şi nu, nu primesc cadouri- după 18 ani nimeni nu mai primeşte cadouri, în plus am 8 copiii, nu pot.

Majoritatea copiilor tăi au ales, ca şi tine, calea actoriei. Cum ai reacţionat când ai aflat decizia lor şi ce sfaturi le-ai dat?

S.S.: Când vine vorba de crescutul copiilor, prefer să nu intervin prea mult în vieţile lor. Când sunt mici, le oferi multă iubire şi îi înveţi să-i respecte pe ceilalţi şi cam atât; apoi toate deciziile în viaţă le aparţin. Nu pot să spun că mi-a păsat foarte tare ce vor deveni când vor fi mari. Pot fi orice atât timp cât sunt fericiţi şi se poartă cum trebuie cu alţi oameni. Când mi-au spus că vor să se facă actori, nu i-am descurajat dar nici nu i-am încurajat; am sperat doar că vor fi actori buni, pentru că altfel este o meserie teribilă. Din fericire, toţi patru sunt actori buni. Cât despre sfaturi, pot să spun că nu le dau- consider că este important ca fiecare părticică de succes din viaţa lor să fie datorită lor nu pentru că tatăl lor le-a dat sfaturi sau pentru că tatăl lor are 6 joburi ca să le poată oferi o viaţă bună sau contacte… aşa că nici un fel de nepotisme. A trebuit să facă totul singuri. Şi sincer să fiu, nici nu îmi cer sfaturi… vorbim, bineînţeles, despre domeniu dar în mare parte mici bârfe despre colegi. Pe partea profesională fiecare îşi clădeşte singur drumul.

interviu Stellan Skarsgard

foto: Dreamstime

Mă bucur să aud asta, trebuie să recunosc că sunt de aceeaşi părere cu tine. Copiii tăi trebuie să fie foarte fericiţi.

S.S.: Da, par fericiţi.

Ai vizitat vreodată România sau ai jucat cu un actor român? Dacă da, cum a fost?

S.S.: Din păcate, nu. Multe filme au fost făcute în România dar eu nu am jucat în nici unul, aşa că nu am ajuns încă pe la voi. Singurul meu contact de până acum cu românii a fost cu cei de pe străzile Suediei cu care mai povestesc din când în când- care sunt acolo pentru că sunt foarte săraci.

Îmi pare rău să aud asta.

S.S.: Să nu-ţi pară rău pentru mine, ci mai degrabă pentru acei săraci oameni.

Îmi pare rău că experienţa ta nu a fost una fericită. Sper să ajungi prin România şi să-ţi placă aici.

S.S.: Am vrut de mult să ajung în România. Am prieteni care vorbesc foarte frumos de ea. Aşa că, în cele din urmă cu siguranţă o să ajung şi acolo şi sunt convins că o să-mi placă.

Să fii artist, înseamnă într-o oarecare măsură să rămâi copil, pentru că arta înseamnă să te joci.

Ai ales să stai departe de social media. Te-am căutat pe Facebook şi nu am găsit nimic al tău. Aşa că suntem foarte curioşi cum păstrezi legătura cu fanii tăi.

S.S.: Fanii mei… păi, ne putem auzi la telefon sau prin e-mail. Facebook-ul e problematic pentru că fiecare poză pe care o pui acolo devine proprietate Facebook. Şi, de asemenea, este foarte uşor să ţi se spargă contul. Prefer mai degrabă un contact direct cu fanii mei decât un board cu mesaje superficial şi impersonal. Şi nu în ultimul rând, este şi o chestiune de intimitate. Vreau intimitate, iar dacă cineva vrea să vorbească cu mine, mă poate suna. Fanii mei au numărul meu de telefon.

Cred că aici e şi vorba despre calitatea comunicării; e de înţeles.

S.S.: Ştiu că sunt câteva pagini de Facebook şi Myspace care încearcă să se dea drept ale mele dar poţi să spui la toată lumea că nu e aşa. Mi se pare foarte ciudat că sunt oameni acolo care nu fac altceva decât să se prefacă că sunt eu…

Ei bine, pot să spun că paginile respective nu au fost făcute foarte bine şi este destul de uşor să îţi dai seama că nu e vorba de o pagină oficială. Dintre toate rolurile pe care le-ai avut până în prezent, cu care dintre ele te identifici cel mai mult şi cu care cel mai puţin?

S.S.: Fiecare rol pe care l-am avut a fost destul de departe de adevăratul eu pentru că, sincer să fiu, nu îmi place să mă joc pe mine… aşa că nu sunt tipul acela de actor. Sunt acel tip de actor care încearcă să creeze noi personaje şi caractere. Dacă ar fi să aleg un rol… am jucat în peste 100 de filme şi cred că aş spune că sunt 10-15 roluri care îmi sunt foarte apropiate şi 10-15 roluri care sunt foarte departe de mine, iar restul sunt undeva pe la mijloc.

Tot ce am văzut până acum a fost genial. De asta sunt curioasă, care sunt filmele tale preferate?

S.S.: Mă uit la tot felul de filme, nu pot să zic că mă pasionează foarte mult filmele de acţiune pentru că sunt atras mai mult de drame psihologice şi filme independente- în mare cam asta urmăresc. Dar nu mă dau la o parte nici când vine vorba de filme de calitate de la Hollywood- dacă se joacă bine şi personajele sunt bine conturate şi au poveşti interesante. Nu pun atât de mult accentul pe gen atât timp cât este despre oameni.

Înţeleg de ce. Cred că “Breaking the Waves” păstrează linia despre care spuneai.

S.S.: Da, “Breaking the Waves” este unul din filmele mele preferate din cele pe care le-am făcut.

Este şi unul dintre preferatele mele.

S.S.: Oh, mulţumesc. Mă bucur că l-ai văzut. Sunt mândru de tot ce am făcut cu Lars von Trier, pentru că atunci când lucrezi cu el nu ştii niciodată la ce să te aştepţi- ştii doar că va fi ceva diferit şi că va fi ceva foarte personal. Cred că în oricare ramură a artei, latura personală este cea mai importantă. Dacă faci ceva generic sau doar încerci să mulţumeşti mulţimea, îşi pierde din identitate şi devine neinteresant. Dar dacă pui amprenta personală pe acel lucru şi încerci să transpui cum vezi tu viaţa, societatea, lumea- atunci devine interesant.

Bineînţeles. Fiecare este unic în felul lui.

S.S.: Bineînţeles, şi faptul că împarţi cu lumea acea individualitate mentală şi oferi posibilitatea să vadă lumea prin ochii altcuiva este ceva foarte frumos, cred.

În plus, Von Trier are o modalitate foarte bună de a transmite mesajul corect şi de a da spectatorilor o stare mentală potrivită. Cel puţin asta am simţit când m-am uitat la filmele tale. Cât despre “Breaking the Waves”… nu mă pot abţine să nu te întreb de el cu toate că a fost făcut în 1996, pentru mine încă stârneşte interesul. Care crezi că ar fi fost povestea lui Jan şi Bess dacă nu s-ar fi întâmplat accidentul? Până la urmă, impresia generală despre ei e că sunt foarte diferiţi.

S.S.: Da, dar nu suntem toţi diferiţi? Şi eu nu cred că un mariaj fericit se poate întâmpla doar între două persoane identice. Este altceva… şi este iubire. Şi ce am simţit când am făcut filmul a fost iubire sinceră din partea lui Jan cât şi din partea ei. Cât despre Jan, cred că a fost pentru prima dată în viaţa lui când a fost învăluit de iubire şi luat prin surprindere de ea. Chiar cred că a fost nedumerit de ceea ce simţea, dar a înţeles-o şi a iubit-o iar dacă accidentul nu s-ar fi petrecut cred că ar fi avut o viaţă frumoasă împreună.

Cu fiecare film pe care îl fac simt că învăţ ceva nou şi cred că devin o persoană mai bună.

Crezi că cererea ciudată a lui Jan a fost, până la urmă, doar o dorinţă personală sau a vrut să o vadă fericită?

S.S.: A existat o scenă care nu a fost dată publicului care clarifica tot, dar care a fost scoasă de Lars pentru că lui îi plac finalurile ambigue. Dar, din scenariul original şi din punctul meu de vedere… în primul rând îi spune să-l lase şi ea refuză apoi îi spune despre acest joculeţ prostesc prin care ea să iasă să cunoască şi alte persoane ca mai apoi să-i povestească lui despre întâlniri, sperând că aşa ea îşi va găsi pe altcineva. Bineînţeles că nu a funcţionat.

Sper să lucrezi în continuare cu domnul Von Trier, pentru că este o chimie vizibilă între voi pe ecran.

S.S.: Oh, mulţumesc.

Cine ai spune că este regizorul tău preferat? E ok dacă enumeri mai mulţi.

S.S.: Da, dar atunci ar fi mulţi regizori care nu ar fi prea bucuroşi că nu i-am menţionat. Am lucrat cu mulţi regizori fantastici- Lars von Trier, Hans Peter Moland, David Fincher, Gore Verbinsky… sunt o grămadă de oameni frumoşi şi talentaţi în acest domeniu. De exemplu am văzut un film foarte bun recent, cel mai bun film străin, un film polonez. A fost atât de bun, a păstrat o linie clasică în ceea ce priveşte regia şi îmi place când se întâmplă asta şi mai sunt filmele lui Hanneke pline de acurateţe, este ceva absolut fantastic…

Mulţumesc mult. Aş vrea să vorbim acum mai mult despre tine. Sunt foarte curioasă cum a contribuit alegerea ta de a deveni actor la dezvoltarea ta individuală.

S.S.: Cu fiecare film pe care îl fac simt că învăţ ceva nou şi cred că devin o persoană mai bună, ceea ce este foarte bine. Dar nu cred că sunt încă atât de bun pe cât mi-aş dori. Aşa că, din punct de vedere profesional sunt într-o continuă explorare şi învăţare. Dar, bineînţeles că fiecare experienţă este diferită pentru că fiecare regizor creează un univers şi sunt stăpâni pe felul în care vor să fie aceste universe şi nu poţi decât să preiei o bucăţică de acolo. Şi toate aceste experienţe te schimbă… actori minunaţi, oameni frumoşi, timp petrecut cu oameni de calitate, lucrul cu ei … te schimbă. Îmi este absolut imposibil să zic cine aş fi fost dacă alegeam altă cale. Dar mi-am ales drumul în funcţie de cum am vrut eu să-mi fie viaţa. Aici intră şi faptul că mă duc la Hollywood şi joc în filme cu buget mare unde îmi fac destui bani să pot participa şi în crearea unui film independent. Şi cel mai important, nu lucrez tot timpul pentru că îmi place să mă bucur de viaţă: mâncare, băutură, femei, copii. Nu mi-am abandonat viaţa în detrimentul carierei, pentru că din punctul meu de vedere asta ar trebui să fie pe primul plan apoi cariera. Excepţie cazurile în care lucrez :).

interviu Stellan Skarsgard thor

foto: Marvel

Este o gândire foarte sănătoasă şi ceva ce nu am mai prea auzit. Pari un actor împlinit, o persoană care are ordine în viaţă.

S.S.: Da, o ordine haotică. Viaţa mea este un pic haotică, dar am copiii alături şi soţiile mele… amândouă :)). O viaţă bună.

Da, cred că fiecare are nevoie de o pauză din când în când, mai ales în domeniul artei- nimic nu te poate schimba mai mult decât să trebuiască să fii o altă persoană de câteva ori pe an şi să trăieşti viaţa personajelor tale ca şi cum ar fi a ta.

S.S.: Absolut.

Care este cea mai memorabilă experienţă pe care ai avut-o în timpul unei filmări?

S.S.: Nu ştiu, au fost atâtea momente în timpul a mai multe filme. Când mă uit înapoi pare că viaţa mea este ca şi cum aş pluti pe un râu plin de curenţi iar câteodată apa este caldă şi câteodată rece; dar viaţa mea nu este făcută din momente definitorii, ştii?

De fapt, asta e destul de uşor de înţeles; sunt curioasă, cum te simţi călătorind tot timpul? Te întreb asta pentru că nu ai mai filmat în Suedia de peste 20 de ani.

S.S.: Aşa e, dar îmi place. Din 1989, de când a căzut Ceauşescu, sunt practic acasă cu copiii în mare parte din timp. Iar când lucrez peste graniţă, dacă sunt plecat mai mult de 2-3 săptămâni, îmi iau întotdeauna familia cu mine. Închiriez o casă pentru mine şi familie, pentru prietenii apropiaţi familiei… o grămadă de oameni, doar să mă asigur că nu pierdem legătura. Este interesant, zic eu, şi pentru copii să locuiască în altă ţară. Am lucrat la un film în Roma pentru o perioadă. Şi am închiriat o casă cu 43 de camere. Bineînţeles că nu a mai rămas nici un ban din ce făcusem la film, dar a fost frumos. Gândeşte-te că vii acasă după 15 ore de lucru şi îţi găseşti familia şi prietenii petrecând, bei un pahar cu ei apoi te duci la culcare că mâine urmează o nouă zi de muncă. Încerc să-mi fac viaţa cât mai frumoasă posibil. Ca actor, nu contează unde eşti atât timp cât eşti înconjurat de oameni de calitate. Eu cred că toţi actorii vin din acelaşi loc … “Actorland”. Adică, întâlneşti un actor sârb sau român sau american şi îţi dai seama imediat că ai atâtea lucruri în comun cu el. Iar în acelaşi timp, înveţi despre culturile lor. E greu să nu te apropii de colegi în domeniul actoriei.

Un loc interesant de pus pe hartă… “Actorland”! Sper că într-o zi, oamenii vor lua în considerare acest “loc”. Dacă nu, măcar “Artistland” ca un termen mai general.

S.S.: Da, “Artistland” este probabil mai bine!

Când ai realizat pentru prima dată că vrei o carieră în actorie? Şi cum a fost acel moment?

S.S.: Am început ca amator, încă de când eram copil. Mi-a plăcut la nebunie, dar cu toate astea, o lungă perioadă din viaţă am vrut să devin diplomat.

Se pare că amândoi am împărtăşit această intenţie şi amândoi am abandonat ideea.

S.S.: Serios? Cum aşa? :)) Eu credeam că un diplomat este o persoană care călătoreşte mult în jurul lumii lăsând pace în urma lui, un fel de persoană care rezolvă conflicte şi mi-a luat ceva până mi-am dat seama că, în principal, ca diplomat, spui ceea ce îţi dictează guvernul.

Mie mi-a luat 3 ani de facultate să înţeleg asta.

S.S.: Oh, super! înseamnă că suntem amândoi acelaşi tip de diplomaţi. Apoi am început să joc din ce în ce mai mult până când în cele din urmă am terminat şcoala mai repede, la 17 ani pentru că aveam prea multe joburi. Şi de asemenea, şcoala era prea înceată pentru mine. Aşa că am decis, la 17 ani, să devin actor. Nu a fost o decizie importantă, ci mai degrabă meseria asta m-a ales pe  mine.

Arta le pune la dispoziţie oamenilor o altă perspectivă a lumii.

Se pare că ce ţi-ai dorit a fost să schimbi lumea şi din câte mi-am dat seama până acum, arta e singura modalitate prin care poţi face asta.

S.S.: Aşa sper. Adică, nu îmi fac iluzii false cum că arta ar putea înlocui anumite elemente dar are potenţialul de a umaniza. Le pune la dispoziţie oamenilor o altă perspectivă a lumii. Îi ajută să înţeleagă empatia. Şi cred că asta e foarte important.

Asta e întrebarea mea preferată şi lucrul de care sunt cel mai curioasă. Dacă tot am început să vorbim despre artă, aş vrea să ştiu ce crezi tu că face arta indispensabilă pentru existenţa umană?

S.S.: Cred că sunt multe chestii diferite, dar să fii artist, înseamnă într-o oarecare măsură să rămâi copil, pentru că arta înseamnă să te joci şi să te prefaci şi să investighezi realitatea prin jocuri sau prin schiţarea ei în diferite feluri. Şi cred că este la fel în toate ramurile artei- încerci să găseşti diferite unghiuri şi diferite modalităţi de a privi realitatea… este o continuă investigare. Cât despre audienţă, este fantastic că poţi să devii parte din ea. Cred că arta este o continuă cercetare a condiţiei umane…

Cât de mult crezi că s-a schimbat Hollywoodul din anii ‘90 până în zilele noastre?

S.S.: S-a schimbat, din păcate, în mai multe feluri. Când am început eu, filmele care se făceau erau de-o mare calitate. Existau, bineînţeles, filmele cu buget mare, de obicei cele de acţiune, de obicei proaste, dar erau şi o mulţime de filme cu buget mediu care erau susţinute de scriitori foarte buni, directori geniali şi actori excepţionali şi mai erau şi micile filme independente. Dar pe la sfârşitul anilor ‘70 a început revoluţia. Au început să se facă schimbări, nu numai în cazul filmelor care se puneau pe ecran dar şi în distribuţia lor. Dacă te gândeşti la “The Godfather”, care este un clasic… la început a fost distribuit în sute de cinema-uri şi a rulat la nesfârşit, mai mulţi ani şi tot mai multe săli de cinema erau pline cu spectatori, dar pe atunci, spectatorii aveau de ales. Era o alegere a oamenilor. În zilele noastre, cinema-urile s-au adaptat la vânzarea en-gros de popcorn. Acuma Hollywood-ul este expert în vânzarea filmelor. Filmele cu buget mare, gen Avengers şi toate celalalte filme cu super-eroi ies, doar în America, în 4000 de copii şi probabil vreo 10000 în lumea largă, aşa că e de aşteptat că îşi recuperează banii în maxim 3 săptămâni, dar în acelaşi timp şi suprasaturează piaţa. Să nu mai vorbim de publicitatea din filmele din zilele noastre. Nu se mai pune atât accent pe ce place oamenilor. Filmele cu buget mediu au dispărut şi mai sunt acele filme independente cu buget mic- 3, 4, 5 milioane de dolari. Filme făcute de case de artă şi pentru că nu mai sunt multe astfel de case ajung să fie rulate în festivaluri şi nu au acces la un public atât de vast.

Să înţeleg că filmele de la Hollywood se distanţează tot mai mult de public?

S.S.: Nu neapărat, se schimbă. În loc să se pună accent pe bogăţia umană, pe poveşti reale, empatice au devenit mai mult ca un rollercoaster cu efecte secundare, uşor de vândut, împachetate frumos care ajută şi la vânzare de tone de popcorn. Nu cred neapărat că este un lucru rău sau că poveştile sunt proaste, dar cred că sunt mai mult pentru televizor. Canalele TV… acolo ajung într-un final toate poveştile ecranizate, acolo ajung scriitori buni, regizorii şi actorii geniali. E trist că lumea nu se mai duce la cinema să vadă un film bun, o poveste impresionantă ci toţi se aruncă pe efectele speciale.

interviu Stellan Skarsgard piratii din caraibe

Foto: Disney

Cum a fost pentru tine să schimbi universul cinematografic a lui Lars von Trier cu cel al lui Marvel?

S.S.: Mi-au plăcut ambele universe. Cu siguranţă, universul lui Lars este unul foarte special şi am învăţat să mă adaptez metodelor lui, ceea ce înseamnă fără instrucţiuni ci doar încercare de diferite chestii şi mă bucur că am putut face asta şi în universul Marvel. Am simţit că am avut aceaşi libertate. Directorii cu care lucrez, Joss Whedon sau Kenneth Branagh sunt oameni deştepţi şi regizori foarte buni iar când vine vorba de momentul în care trebuie să joc, mă simt la fel de bine. Bineînţeles, cu Von Trier este diferit… este un prieten, jucăm împreună, ne distrăm, iar filmele lui… ei bine, cred că ai observat şi tu că personajele masculine din filmele lui sunt întotdeauna mai schiţate. Există tot timpul un rol feminin central care eclipsează orice alt personaj. Aşa că părţile jucate de mine nu sunt neapărat partea cea mai motivantă. Nu spun că nu îmi plac personajele pe care le-am interpretat, a fost minunat în filmul “Breaking the Waves”.

Tocmai asta vroiam să spun şi eu; l-ai interpretat pe Jan foarte bine în “Breaking the Waves”. Nu mi-aş imagina filmul în nici un alt fel.

S.S.: Mulţumesc frumos, eşti foarte drăguţă. De obicei în genul acesta de filme independente, regizorul are mult mai multă putere de decizie și libertate. De asta aceste filme sunt în general mai personale, ceea ce le face mult mai interesante, cel puţin din punctul de vedere al unui actor. Dar îmi place la fel de mult să fac şi acele “popcorn movies”.

Asta este o întrebare specială pentru fanii din România a filmului “Piraţii din caraibe“. Suntem mulţi aici şi suntem cu toţii familiari cu personajul “Bootstrap Bill Turner” şi cred că oamenii sunt curioşi ce-l defineşte ca şi personaj. Pe ce ai bazat rolul? Cum l-ai portretizat?

S.S.: Într-un fel, aceste filme cu piraţi sunt faine pentru că sunt uşor de urmărit. Iar succesul vine de la Gore Verbinski şi suprarealismul creat datorită bugetului dar şi pentru că a lăsat actori talentaţi precum Geoffrey Rush şi Johnny Depp să-şi facă de cap şi să dea ce a fost mai bun din ei. Dar când vine vorba de Bootstrap Bill există o tragedie ce-i întăreşte personajul- adică, a crescut pe vapor şi a devenit parte din el aşa că am vrut să introduc în film un fel de tristeţe infinită. Din păcate, filmele sunt oarecum amuzante şi prea vesele ca să poată scoate în evidenţă acele momente dramatice.

Am o ultimă întrebare pentru tine şi trebuie să recunosc că mi-a făcut foarte mare plăcere să vorbesc cu tine. De obicei, când luăm interviuri, cerem ca o ultimă întrebare un mesaj pentru cititorii noştri. Ai un mesaj pentru ei?

S.S.: Le-aş spune să devină politici. Să creeze o Românie bună pentru toată lumea. Probabil aş spune acelaşi lucru oricărei ţări.

Citiți interviul integral în limba engleză

How are you today?

S.S.: I’m good, it’s still summer in Sweden and it’s a beautiful place to be in the summer

That’s very nice, we’re sharing the weather, we’re having a very beautiful weather here as well. It’s a perfect day for a nice interview. Well, first of all, I’d like to start on an easy-going note. We know your older son, Alexander, had a birthday a few days ago. Did you manage to spend his birthday together?

S.S.: Well, if we’re in the same country I always cook for my children on their birthday and they can decide what I should cook for them. But he’s in New York, so all he got from me was an e-mail. And they don’t get presents – after you’re 18 years old nobody gets presents. I’ve got eight children, I can’t.

So, most of your children have chosen a path in acting, as you yourself have. We’d really like to know how you reacted when they told you this, and what’s the main advice you gave them?

S.S.: When it comes to child upbringing, my idea is not to interfere with their lives too much. When they’re small, you give them a lot of love and you teach them to respect other people, and that’s about it, and then all their choices in their lives are their own. And I never really cared what they would do as grown-ups, they could be doing anything as long as they were happy and nice to people. And when they wanted to become actors I didn’t discourage them, I didn’t encourage them, I just hoped they would become good actors, because otherwise it’s a horrible profession. Fortunately, all four of them who are actors are very good. I don’t give them advice, because it’s also important that they understand that whatever success they have in their lives is due to themselves, not because ‘your father has given you advice’, not because their father has 6 jobs for them or anything… or contacts… so, no nepotism, they had to do everything on their own. And they don’t ask for advice, because… we talk, of course, about the business now, but most of it is gossip about the colleagues. On the professional side, everybody’s doing it their own way.

That’s refreshing to hear, I must say I share your opinion on that. You must have very happy children.

S.S.: Yeah, they seem happy.

We here are very curious if you’ve ever been to Romania, or ever played alongside a Romanian actor, and if yes, how did it go?

S.S.: Unfortunately not, I mean, a lot of films have been made in Romania, but I’ve never been in them, so I haven’t. My only contact with Romania is that there are a lot of Romanians on the streets in Stockholm who I talk to now and then – that are here because they’re poor. So that’s my contact with Romania, basically.

I’m sorry to hear that.

S.S.: Don’t feel sorry for me, feel sorry for the poor people.

I am just sorry you haven’t had a better experience so far, but we hope you will get to come here and you’ll have a nicer time.

S.S.: I’ve been wanting to go to Romania, I have friends that talk very nicely about it. So, eventually I will get there. I’m sure I’ll enjoy it.

You’ve chosen to stay away from social media. We’ve looked you up on Facebook, and pretty much everywhere we could, but we didn’t find anything. So, we’re very curious as to how you communicate with your fans.

S.S.: My fans… well, I can call them, and email them. Facebook’s problematic, because you know, every picture you load up on Facebook, Facebook owns it. And also, you get hacked there. I’d rather have direct contact with them than having this sort of superficial message board for everybody. But it’s also a matter of privacy. I want privacy, and if someone’s interested they can just call me. My fans have my number.

I guess it’s also a matter of quality of communication, I can understand that very well.

S.S.: I know there are several Myspace and Facebook pages where it says they are Stellan Skarsgard, but you can tell everybody that those social media pages are not me. It’s people pretending to be me, and it’s really weird that people are out there talking and pretending to be me.

Well, if it’s of any consolation, the ones who did it were not very good at it, we could tell really easily that it wasn’t you, so that’s one piece of good news. Now more on the acting side of things… out of all the parts you’ve ever played, which one do you relate most with and which one is the furthest from who you really are?

S.S.: Every role I’ve made is very far from me, because I don’t find any pleasure in playing myself, so I’m not that kind of actor. I’m the kind of actor that tries to create new characters all the time. When it comes to picking out a role… I’ve made over 100 films, and I would say that there are 10-15 roles in films that are very close to me and 10-15 films that are really, really bad and everything else is somewhere in between.

Well, I haven’t gotten a hold of those yet, but I’ll search for them. Because so far everything I’ve seen you in was absolutely great. That’s why I am curious, what are your favourite films?

S.S.: I look at all kinds of films, I don’t really watch the action films very much, because I’m more interested in psychological drama and independent films – that’s what I watch the most. But also some high quality big Hollywood films – if there are good acting, good characters and interesting stories. I don’t care that much about genre, as long as it’s about people.

I see why. I think ‘Breaking the Waves’ relates a lot to what you’ve just said.

S.S.: Yes, that’s one of my favourite films from the films I’ve made.

It’s also one of my favourites.

S.S.: Oh, thank you. I’m happy you saw that one. Because, basically everything I’ve done with Lars von Trier I’m pretty proud of, because when you work with him, you don’t know if the film is going to be ‘like that’ – you know it’s gonna be different, and that it would be very personal, from Lars. In any art form, I think that the personal is the key. If you make something generic or try to just please the crowd it becomes uninteresting. But if it’s your personal view of life, society, and the world – then it becomes interesting.

Of course. Each of us is unique – as is everyone else.

S.S.: Of course, and sharing than uniqueness with the audience, the opportunity to see the world with somebody else’s eyes, it’s something really good, I think.

Plus, Mr. Von Trier has really good way of sending out all the right messages and the right state of mind to the public. At least, that’s what I felt while watching your films. About Breaking the Waves… I can’t resist asking you about that, even though it was back in 1996, I remain very much interested in it. What do you think Jan and Bess’ story would have been like, had the accident not occurred? After all, what struck me was that they were very different people.

S.S.: Yes. But we all are, and I don’t think that a happy marriage means that two people are identical. It’s something else… and it’s love. And what I felt when I did the film was absolutely sincere love from Jan’s side, as well as from her side. And about Jan, I think it was the first time in life when he was, you know, taken by love and surprised by it. I think he was surprised at what he was feeling, but he really understood her and loved her, and if he hadn’t had the accident, I think they would have had a good life.

Do you think Jan’s strange request was ultimately about himself or about seeing her happy and alive?

S.S.: There was a scene missing that made it clearer, that Lars cut out because he likes ambiguity, you know. But, from the original script and my way of seeing it, it was all about.. well, first he tells her to leave him, and she refuses to do it. And then he tells her about this silly game, that she should go out and sleep with other people and tell him about it, to make her meet somebody else. And, of course it doesn’t work.

I hope you will keep working with Mister Von Trier, because there is a visible chemistry on screen between you two.

S.S.: Oh, thank you.

So, who would you say is your favourite film director? Feel free to mention more than one.

S.S.: Yes, but if I do that then there would be many film writers that would be really sore at me because I didn’t mention them. But I’ve worked with several fantastic film makers – with Lars von Trier, Hans Peter Moland, with David Fincher, Gore Verbinsky… there’s a bunch of really good ones. Hopefully the film director that I really love hasn’t made his first film yet, and he will call me in five years when he’s doing it. There are so many talented people, and they’re talented in so many ways… like, I saw a surprising film, the best foreign film now, a Polish film. It was so refreshing and so beautiful, and classic film making, and that makes me very happy, and then you see Hanneke’s films, and his precision, it’s fantastic

Thank you very much. We will leave the film directors for now, and talk more about you. I am curious as to how your acting career choice contributed to your individual development, and if you feel it has significantly changed you in any way, which I feel is rather impossible not to feel.

S.S.: It’s true. I feel that I’m changing all the time and I’m learning all the time. From every film I make, I learn something new, and I think I’m becoming better, which is nice too. But I don’t think I’m as good as I want to be yet. So, professionally I learn all the time, but of course, every experience, you get into a different universe, every director has their own universe and they own view of the world, and you get into that when you’re working with them. And you get into the topic of the film, of course. And all those experiences change you, and the great actors, the great directors… nice people, having fun with them, or working with them, it also changes you. It’s absolutely impossible to guess who I would have been if my choices would have been different. But my choices come out of the general idea about what I want life to be about, which means that I go do the big Hollywood films, and I make enough money to be able to do 2 or 3 independent films, and then go back to Hollywood, which is basically creating freedom for myself to do an interesting job. But also, I don’t work all the time because I really appreciate life: food, drinks, women, children… I haven’t abandoned life for my career or anything. Because that should always come second, you know. Except when I’m working 🙂

That is a very healthy thing to say, and something I haven’t heard much. You seem like a very fulfilled actor, and like someone who has everything in order.

S.S.: Yeah, a chaotic order, my life is pretty chaotic, but my children are close to me, and my wives, both of them :)))) it’s a good life.

That’s great to hear, because everyone needs a break once in a while, especially in the arts – nothing has the potential to change you more than being a different person a few times a year, and live every such person’s experiences as if they were your own.

S.S.: Absolutely, that’s true.

When you look back at your acting experience, what is the most memorable experience you’ve had while shooting a film?

S.S.: I don’t know, there were so many moments during so many films, with fantastic actors, that when I look back at it, it’s like floating down a river all the time and there’s currents in the river, and sometimes the water is hotter, sometimes it’s colder, but my life is not made of definite moments, you know?

Actually, that’s pretty understandable; I want to know how you honestly feel about things. I was wondering, what’s it like to always be on the road? I’m asking because you haven’t worked on a film in Sweden for over 20 years.

S.S.: That’s true, I like it. I am not always on the road. From 1989, Ceausescu’s fall, I have basically been at home with my children most of the year. But then, when I worked it was very hard when I worked abroad. But I bring the family usually. So, if I’m away for more than 2-3 weeks, I always bring the family. I rent a house, I bring the family, I bring friends to the family, so a lot of people, just to make sure I don’t lose touch with them and they don’t lose touch with me. It’s also interesting for the kids to live in foreign countries. I was shooting a film in Rome for quite a while, and we rented a house, and I had a total of 43 suits. Of course, there wasn’t one dime left of the film’s money, but it was really nice, I mean, you come home after 15 hours of work, and you have your family, friends, and there’s a party going on, you have one drink with them and then you go to bed because you’ve got to work the next day. I try to make life as pleasant as possible for everybody. It’s interesting – as an actor, it doesn’t matter where you are, really, if you work with good people. I think actors come from the same country. They come from ‘Actorland’. And you meet a Serbian actor, or a Romanian actor, or an American actor, and you have so much in common immediately. And at the same time, you learn about their cultures. You can feel very close in the acting department.

‘Actorland’, that’s a nice place to put on the map! I hope people will consider it someday. If not, at least `Artistland`, on a more general level.

S.S.: Yeah `Artistland` is probably better!

So when did you first realize that you wanted to pursue a career in acting? And how did it happen?

S.S.: Well, I started as an amateur, as a child. And I enjoyed it a lot, but my intention was to become a diplomat.

We share that intention, and we both abandoned it.

S.S.: Yeah? How did that happen? :))) I had a definite idea of a diplomat being someone traveling the world and creating peace everywhere, sort of solving conflicts, and it took me a while before I understood that basically, as a diplomat, you just say what the government tells you.

It took me 3 years of college for that.

S.S.: Oh, good! So, we’re both same diplomats then! But then I started acting more and more, and eventually I finished school when I was 17 because I had so much acting work to do. And also, school was too slow for me. I decided to become and actor when I was 17 years old. It wasn’t sort of a big choice, it was more of an occupation that chose me, rather than me choosing it. I kept getting jobs that I really enjoyed.

Well, what you wanted was to change the world, and what I’ve learned so far is that art is the best way to do it.

S.S.: I hope, I mean, I don’t have any illusions of art ever replacing other elements and stuff, but it has the potential of humanizing people, by giving them another point of view. And helping them understand, and training them in empathy. And I think that is important.

Now, this is my favourite question and the thing I am most curious about. Since we started talking about the importance of art, I’d like to ask you, what do you think makes art indispensable to human existence within the world?

S.S.: There are many different things, but to the artist, it is a means to, in a way, remain a child, because art is about playing and make believe, and investigating the reality by games, or by portraying it in different ways, whether it’s a painting or a play, or a film, and you can say that it’s partly believing but it’s also deconstructing and finding out things. And it’s the same with all art forms – you try to find different angles and different ways to see reality, it’s a continuous investigation. And for the audience it’s that you get to become a part of that. It’s a continuous research on the human condition, and that’s what art is.

How much has Hollywood changed from the 90s to this day?

S.S.: It has changed, in a very sad way in many ways, because when I started, the films that were made, there were some really big budget action movies, usually rather stupid, and there were a lot of medium budget films that were carried by really good writers, directors and actors, and there were the small independent films. But the revolution started already in the late 70s, when they started to change, not only the films they made but also the distribution system and the way in which cinema showed films. If you think of ‘The Godfather’, which was a classic film, I think it opened in a hundred cinemas to begin with. But then it played, and played, and played, for years, and more and more cinemas got filled with people, so it was people’s choice, really. People choose to see it. Today, all the distribution, all the cinemas, they have adapted to selling popcorn. And Hollywood has become an expert. Today, the big budget films, The Avengers films and all those superhero films, those are much better than the big budget films of the 80s. And they all have good actors and directors. But they come out in America, they come out in 4 000 copies. And they probably come in 10 000 copies all over the world at the same time. And in 3 weeks they vacuum clean the market and they get their money back in 3 weeks. And that means that they have a million or two only in publicity money. But that means also that you sell the film to people because it’s a franchise, because of the publicity… it’s not anymore because people have seen it and liked it. And all the medium budget films are gone. And then you have the small 3, 4, 5 million dollar films, which are art house films, and there are basically no art houses left. So they get shown in festivals and they don’t get a wider audience.

So, Hollywood films today are increasingly distancing themselves from the public?

S.S.: Not really but they become something else, instead of becoming rich, humane stories, they have become more like rollercoaster rides, with big effects, greatly selling, beautifully made, and selling a lot of popcorn. But I don’t think that this sort of cinematic story telling is bad, but it’s on television more. The TV channels in America, that is where all the good stories end up, that’s where the good writers, the good directors, the good actors end up now. It’s sad that you don’t have audiences going to see on the big screen a beautifully told, serious story about people anymore. But it also gives you a freedom that you don’t have, to make a story that is two hours long, or an hour and a half. You can make a story that is 4 hours long, 10 hours long, 15 hours long, it becomes more like novel writing of the 19th century, when Dostoevsky and Dickens, they wrote serials and papers that would turn into beautiful books.

What was it like for you, to go from the Lars von Trier cinematic universe to the Marvel universe?

S.S.: I love both, I mean, Lars von Trier’s universe is of course, very special, and I’ve learned things like taking parts of the Lars von Trier method of acting, which means no instructions and just try out different things, and I can do that in the Marvel universe as well. So, I have the same freedom, I feel. You know, the directors I work with, like Joss Whedon or Kenneth Branagh they’re really good directors and really smart people, so even if the machines dig around, when it comes to the acting moment, so to say, it still feels fresh, and you enjoy it. Of course, with Lars von Trier it’s different, and with him… he’s a friend, we play together, we have a lot of fun together, and his films… well, you can say the male characters in his films are always sketchier. There’s always one fantastic female role in the center. So, the roles are usually not that rewarding in a Trier film. I’m not saying they’re not, it was good in ‘Breaking the Waves’…

I was going to say just that, you did a very good Jan in Breaking the Waves, and it adds a lot to the story. I would not have had it any other way.

S.S.: Thank you very much, that’s very nice of you. But usually in this independent film universe, the director has much more power. It’s the director’s film, and the creative focus is the director. And in a way, that makes those films more personal, which makes it more interesting to work with them. But I enjoy myself immensely when I do the popcorn movies as well.

Now, this is a question for our Romanian ‘Pirates of the Carribean` fans. Here, we have a lot of those, and we are all very familiar with your `Bottstrap Bill Turner`, and I think people are curious as to what you think defines him as a character. What did you base that role on? How did you picture him?

S.S.: In a way, those pirate films are wonderful because they’re so lighthearted. And the success comes from Gore Verbinski’s big budget surrealism, in a way… but also from letting some really talented actors, like Geoffrey Rush and Johnny Depp have fun and go over the top and act their hearts out, which gives generosity to this film. But when it comes to Bootstrap Bill, there’s such a tragedy about his character, I mean, he’s grown into the ship and he’s becoming a part of it, and so, I wanted to introduce into the film some kind of infinite sadness. Unfortunately, the films are sort of funny and cheerful to be able to carry out those moments of sadness. But I went for the sorrow and the sadness.

I have one last question for you, and I must say, this was very enjoyable. When we take interviews, we usually ask people to leave a message for our readers. Do you have a message for them?

S.S.: I would say, become political. And create a Romania that is good for everybody. I would probably say the same thing to any country.

sursă foto: gettyimages.com

About Author

Avatar

Leave A Reply

Acest formular colectează adrese de email și nume cu scopul de a răspunde eventualelor solicitări/întrebări. Pentru a utiliza acest formular declar că am peste 16 ani, că am citit și sunt de acord cu Politica de confidențialitate a acestui site.