Paris, une histoire vraie – povești reale dintr-un oraș de basm

0

La numai o săptămână de la cel mai recent atentat desfășurat într-un aeroport din Paris, eu urcam în avion împreună cu partenera mea de drum. Zborul nu a fost fără emoții, căci chiar înainte de a ateriza turbulențele ne-au cam zdruncinat măruntaiele, determinând pasagerii să se roage în toate limbile știute. Am ajuns cu bine într-un Paris extrem de posomorât, nu înainte de a trece prin strictul control desfășurat la aeroport și de lungul drum cu autocarul plin de turiști cu puchini la ochi. Nu am avut nicio problemă nici cu una și nici cu cealaltă, doar cu faptul că am stat cincisprezece minute în avionul parcat, dat fiind faptul că cei de la securitate nu erau pregătiți să ne primească. De fapt, nici cu asta nu am avut o problemă, ci mai degrabă cu alarma care a sunat în aeroport preț de câteva clipe, de ți s-a urcat inima în gât și nu știai în ce parte să alergi. În spatele nostru, câteva cadre armate înconjurau două siluete cărora aparent li se spunea că nu au ce căuta acolo. Probabil refugiați. De aici întreaga agitație.

După câteva ceasuri de mers cu autocarul, stat la coadă la metrou pentru a achiziționa bilete, așteptat metroul, rătăcit pe străzi până la adresa noastră, am ajuns într-un final în apartamentul care avea să ne fie casă preț de patru zile. Am lăsat bagajele la ușă, ne-am urcat din nou în metrou și duse am fost. Uitasem total de întâmplarea nefericită de la aeroport, deși gustul amar tot îl resimțeam. Fiind aproape de Montmartre, am dat o raită prin zonă pentru a bifa câteva din obiectivele zilei: Moulin Rouge, mica piață a artiștilor din Montmartre, Sacre Coeur și micile biserici din zonă. Nu mai simțeam nici foamea, nici setea, ci doar dorința de a fi un ghid strălucit pentru colega mea de drum și de cameră, oarecum și de viață, căci întreaga excursie era dedicată mamei mele.

Prima oprire, celebra moară roșie: Le Moulin Rouge. Cine e pasionat de citit va asocia locul cu o carte; cei pasionați de artă, îl vor avea în minte pe Toulouse Lautrec, iar cei pasionați de frumos se vor gândi la can can. Ce a fost în mintea noastră nu am să vă spun, ca să nu stric magia momentului. Moulin Rouge este una dintre cele mai celebre atracții ale Parisului, istoria sa incluzând mari nume ce au pășit pe a sa scenă: Ella Ftzgerald, Liza Minelli, Frank Sinatra, artiși ce au fost hipnotizați de renumele morii care a auzit de-a lungul timpului voci ce au intrat în istoria Franței, precum: Maurice Chevalier, Jean Gabin, Edith Piaf, Yves Montand. Au trecut aproape 127 de ani de când Moulin Rouge este considerată lumea feerică pariziană și numărătoarea continuă.

Paris, une histoire vraie

Am rătăcit pe străzi cu ochii ațintiți spre clădirile superbe ce se aștern de-a lungul bulevardului și într-un final, după ce am reintepretat harta de nenumărate ori, am ajuns la Bazilica Sacre Coeur. Înainte de a vizita bazilica, ne-am delectat cu un sandwich parizian cu șapte feluri de brânză așternute cuminți între două felii proaspete și crocante de pâine. Nu am pierdut niciun moment,  am savurat alături de aceste șapte arome și priveliștea unui Paris aglomerat, și totuși nemuritor, așternut sub nori de un gri violent. Nu am mai făcut față vântului care anunța o ploaie nervoasă, deci ne-am croit drum spre intrarea în Sacre Coeur. Pentru a avea un mai bun control asupra potențialelor incidente, gardienii verifică fiecare geantă în parte. Lucru deloc ușor, căci dacă văd ceva ce nu li se pare cunoscut, au datoria de a scoate tot ce ai în geantă, asta în fața a câteva sute de persoane. Ghinionul celor care au probleme cu spațiul personal. Lăcașul, așa cum este cunoscut de o lume întreagă, este copleșitor de frumos. Atât în interior cât și în exterior. Emană o anumită stare de calm, deși stratul de fum negru așternut peste pereții săi albi apărați de gargui pot părea în primă fază grotești. Eu ador imaginea asta, jocul contrastelor și al valorilor.

După o zi destul de lungă forțele ne părăseau, iar oboseala începea să își spună cuvântul. Pentru a evita o potențială confruntare cu epuizarea, am decis să o luăm la pas spre Place de Clichy, unde cu puțin timp în urmă văzusem un bistro interesant: Le Petit Poucet. Primul lucru comandat într-o franceză ruginită: caffee creme. Prima reacție după primul contact cu cafeaua: Mon Dieu!. Era de bine. După discuții aprinse, în care dezbăteam dacă să fim turiști (adică să comandăm pizza) sau să fim călători (adică să comandăm specialitatea casei), am decis să fim curajoase și să descoperim bucătăria franceză. Am comandat un sandwich Cannibal. Suna bine. Prima reacție după primul contact cu acesta: Mon Dieu, asta e carne crudă, distuită în ceapă! Consecința: am mâncat doar pâinea, ospătarul preluând două farfurii pline de carne. Să menționez cantitatea de carne din sandwich? Mai bine nu. Cu coada între picioare și cu stomacul aproape gol, cu portofelul ușurat de 50 de euro, am pornit spre casă unde pentru a ne spăla greața am ales să gustăm 1 kg de căpșuni.

Paris, une histoire vraie

Următoarele trei zile au fost un succes, atât ca plimbări, vreme, cât și ca meniu. Prima oprire a fost la Turnul Eiffel. Nu am urcat, căci coada era infernală. Trebuia să stai cel puțin trei ore ca să îți iei bilet și nici nu am intrat sub turn, căci din cauza ultimelor atentate întreg perimetrul din jurul turnului este securizat. Ești controlat la intrare și la ieșire. Pentru că ne doream să ne bucurăm de soare și de priveliște, și mai ales să evităm mulțimile, am ales să sorbim în liniște un cappuccino în parcul din spatele turnului. Drumul ne-a dus pe malul Senei, care ne ademenea cu apele sale liniștite ce-și urmau împăcate drumul.

Ne-am stabilit ca întreaga excursie să fie relaxantă și pentru a nu alerga în stânga și-n dreapta, pentru a bifa obiective turistice, am ales să vedem Parisul de pe Sena. Am achiziționat două bilete pentru bărcile Seine River Hop-On Hop-Off SightSeeing, prețul unui bilet fiind de 16 euro. Acestea funcționează pe un sistem simplu: sunt valabile 1 zi, punctele de oprire coincid cu cele mai importante atracții turistice incluse în patrimoniul UNESCO, există un ghid care menționează pe scurt fiecare punct pe lângă care trecem (precum și istoria acestuia) și poți considera barca mijlocul tău de transport în acea zi fără să ai restricții în ceea ce privește numărul de călătorii. În acest mod, cu cafeaua și croissantul la purtător, am văzut: Turnul Effel, Musée d’Orsay, Saint-Germain-des-Prés, Catedrala Notre-Dame, Cité de la Mode, Hôtel de Ville, Muzeul Louvre, Champs-Elysées, Beaugrenelle.

Desigur, cea mai lungă oprire am făcut-o la stația Notre-Dame de Paris, unde am stat ore în șir să admirăm magistrala catedrală. Stând în parcul din spatele acesteia am depănat amintiri legate de momentele în care l-am descoperit pe Hugo, pe Quasimodo și Esmeralda. Nimic mai minunat decât două generații să împărtășească gânduri despre personajele care le-au făcut să se îndrăgostească de literatura și arta franceză încă din adolescență. Și nu am rămas doar cu vorba, ne-am avântat pe malul Senei pentru a adulmeca ofertantele anticariate care împânzesc malul. Cu greu m-am rezumat la a achiziționa doar un magnet cu Micul Prinț și o carte de poeme.

Am traversat și am ajuns în locul ce avea să devină paradisul. Celebra librărie Shakespeare & Company. Aș vrea să vă descriu contextul în care am pășit aici, nu istoria sa. Prima oară când am ajuns la Paris am ratat librăria; m-am rătăcit pe străduțe înguste și întunecate, pline de vagabonzi și gunoaie. De frică, am decis să mă îndrept spre metrou, fugind cu harta strânsă la piept de fiecare dată când vreun vagabond mă fluiera. De data aceasta era soare, un grup de muzicieni stradali redau o coloană sonoră desprinsă din filmele lui Woody Allen, pot să bag mâna în foc că era din filmul Midnight in Paris! În fine, era plin de lume, plin de cărți, iar eu am deschis ușa librăriei. Am înțepenit de emoție. Atâtea cărți, atâtea legende despre acel loc, atâtea cărți! După patruzeci de minute de plimbat printre rafturi, brațele îmi erau pline. Conștientă fiind că nu le pot lua pe toate, am ales trei dintre ele și am pornit în cautarea Sylviei Plath. Mi-am făcut drum printre turiști curioși, nu de cărți, ci de loc în sine, și am ajuns la raionul poezie. Am luat-o pe Sylvia, am așezat-o peste Hemingway și am pornit spre casa de marcat. Experiența a fost… a fost precum un drog, căci jumătate din zi am petrecut-o vorbind ca o moară stricată. Mi-a pierit piuitul doar seara, din cauza oboselii.

Paris, une histoire vraie

În ziua ce a urmat, am decis să vizităm o cafenea literară renumită și un muzeu mai puțin cunoscut de către turiști. Ne-am început dimineața în grozavul cartier Saint-Germain-des-Pres, la cafeneaua-restaurant Le Deux Magots. După îndelungi și complexe transformări, în 1914 se lansează această cafenea ce avea să ajute la diferențierea clară între zonele monopolizate de artiști (Montmartre) și cele ce aparțin intelectualilor (Saint-Germain-des-Pres). Ei bine, Le Deux Magots a devenit spațiu cultural, elitist, unde au luat naștere curente filozofice, opere literare magistrale și unde s-au înfiripat idile devenite acum celebre. Acesta este locul în care Simone de Beauvoire își scria memoriile, Hemingway își sorbea ceaiul și Sartre dezvolta un nou curent filosofic în plin război mondial.

M-am lăsat fascinată de poveștile croite în jurul acestui loc fascinant, cu încărcătură istorică, pentru mine prea greu de perceput. Apoi, după revenirea din reverie, dilema mea se rezuma la alegerea micului dejun: să fie Le petit dejeuner Hemingway sau Le petit dejeuner Sartre (26 euro)? Decid totuși să aleg ceva mai light, Le complet (19 euro), căci cei doi mâncau destul de multicel. După dejun, ultima oprire despre care vă povestesc a fost Muzeul Delacroix. Proaspăt revonat în 2012, Muzeul Delacroix este o adevărată bijuterie, un spațiu intim ce te transportă într-o altă eră. Cu toate că atelierul, și totodată casa, marelui pictor se prezintă sub forma unei povești, trebuie să recunosc că am fost fascinate de grădina acestuia. Mare iubitor de flori, Delacroix a oferit o foarte mare atenție grădinii sale, care a fost reamenajată cu ajutorul unui mecena japonez, urmând schițele originale. Tot ce este plantat acum în grădină a fost plantat și acum sute de ani la solicitarea artistului, acesta alegând florile sale preferate. Cum știu asta? Pentru că au fost descoperite o serie de documente semnate de către grădinarul care s-a ocupat acum mai bine de 154 de ani de amenajarea spațiului exterior atelierului. De fapt, grădina a fost un fel de prelungire a atelierului, șevaletul artistului stând mai mereu în fața geamului ce dădea spre spațiul înflorit.

Paris, une histoire vraie

Și pentru că știam că a doua zi trebuie să prind un avion, m-am așezat pe banca de piatră din grădina- muzeu și am stat. Am ridicat ochii și am citit semnul ce-mi reda pe scurt esența artei lui Delacroix- Une histoire vraie. Aici am stat câteva ore citind și discutând cu mama. Depănând povești reale și povești de pus într-un cufăr plin cu zambile, iriși și lalele.

Surse foto: Giorgia Harasim, Le Petit Poucet

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Giorgia Harasim

Dă-mi un vinil cu blues, o ciocolată cu marțipan, un fotoliu comod, o carte bună și o să vezi cel mai fericit om de pe pământ. Toate astea montate într-o casă pe roți cu destinația „over the rainbow”.

Leave A Reply

*