Legenda continuă

0

Istoria Ferrari este vastă şi complexă aşa că am împărţit-o în două capitole. În prima parte aţi putut citi despre cum a luat viaţă compania şi despre parcursul în competiţii, despre modele emblematice, până la moartea fondatorului. Al doilea capitol îl reprezintă istoria modernă a companiei, modelele contemporane, dar şi motorsportul ultimilor două decenii.

După moartea lui Enzo Ferrari în anul 1988, Fiat îşi urcă cota acţiunilor de la 50% la 90%, restul de 10% fiind moştenite de Piero Lardi Ferrari, fiul nelegitim al lui Enzo Ferrari. Decesul fondatorului companiei a lăsat un gol imens pe plan competiţional, dar Piero Lardi Ferrari îşi asumă conducerea Scuderiei, iar la doar câteva zile de la moartea lui Enzo, Ferrari câştigă cursa de la Monza.

Încercarea Ferrari de a reveni în cărţi pe plan competiţional înseamnă semnarea unui contract cu piloţi celebri, unul dintre aceştia fiind Alain Prost, care era la acea vreme pilotul rivalei McLaren. Chiar dacă avea piloţi renumiţi, Scuderia Ferrari pierde titlul în faţa McLaren. Evoluţia în anul 1990 a fost una mediocră, iar după aceasta a început cea mai neagră perioadă din istoria Scuderiei Ferrari: din septembrie 1990 până în iulie 1994, Ferrari nereuşind să câştige nicio cursă. Anii ‘90 au însemnat o perioadă nefastă chiar şi pentru maşinile de stradă. Singurele modele notabile au fost 456 GTA, care avea motorul poziţionat în faţă, făcându-l un cruiser şi F355, model cu motor central.

Conducerea Fiat nu era convinsă de aptitudinile manageriale ale lui Piero Lardi Ferrari, fapt pentru care îl numeşte în funcţia de preşedinte al Ferrari pe Luca di Montezemolo, marchizul urmând să se ocupe direct şi de echipa de Formula 1. Acesta îşi începe activitatea la conducerea companiei prin curăţarea generală în urma căreia au căzut mai multe capete. Mai întâi di Montezemolo a căutat un nou director sportiv care să îndeplinească rolul pe care l-a avut el la Scuderia Ferrari în anii ’70 şi, după o discuţie cu Bernie Ecclestone, s-a oprit asupra lui Jean Todt, un fost navigator de raliuri, atunci director sportiv la Peugeot Sport.

Todt a fost numit în această funcţie în 1993, începându-şi activitatea pe data de 1 iulie. Cu Todt la conducere, Scuderia Ferrari a revenit rapid în lupta pentru podium, câştigând cursa din Germania în 1994, iar un an mai târziu, marele premiu al Canadei. Dar piloţii de atunci nu puteau să aducă titlul la Marranello, astfel că în toamna lui 1995, Ferrari semnează cu revelaţia ultimilor 2 ani, Michael Schumacher. Acesta îşi aduce şi foştii colaboratori de la Benetton, Ross Brawn şi Rory Byrne.

Tot în anul 1995 se lansează modelul F50, care vrea să celebreze 50 de ani de la fondarea companiei. Acesta se vrea cel mai exclusivist Ferrari, producţia fiind limitată la doar 349 de unităţi. Dar problemele pe care le-a avut Ferrari de la începutul anilor 90, au făcut ca F50 să nu se ridice la standardele companiei. Ei vroiau cu orice preţ un model aniversar, chiar dacă asta însemna folosirea unui motor care nu mai era la zi, el fiind folosit pe modelul Ferrari 333 SP, în cursele IMSA din Statele Unite ale Americii în anii 1993 şi 1994. F50 este considerat de mulţi ca fiind cel mai urât Ferrari. Asta şi din cauza farurilor şi uriaşului eleron. Modelul F50 se voia o maşină de Formula 1 care avea caroseria uneia pentru stradă. Dar acest lucru nu a funcţionat. După un an de tranziţie în 1996, Scuderia Ferrari a revenit în lupta pentru titlurile mondiale în 1997 când însă le-a pierdut pe ambele în ultima etapă. Scenariul s-a repetat şi în 1998, astfel că tensiunea ce se instalase la Maranello în prima parte a anilor ’90 revenise.

Cu calm şi multă muncă, Ferrari a câştigat la finele sezonului 1999 primul titlu mondial după şaisprezece ani de secetă. În acel an Eddie Irvine s-a clasat pe locul secund în întrecerea piloţilor.

Cu Michael Schumacher ca pilot vedetă, anii 2000 au însemnat pentru Scuderia Ferrari, epoca de aur. Schumacher a avut parte de un debut de senzaţie în anul 2000 câştigând consecutiv 3 curse şi instalându-se în poziţia de lider. Ulterior însă Mika Häkkinen şi McLaren au reuşit să revină şi beneficiind de cele trei abandonuri consecutive ale lui Schumacher din luna iulie au redus semnificativ distanţa din campionat, preluând chiar conducerea după Marele Premiu al Belgiei. Sezonul s-a terminat pentru Michael Schumacher exact aşa cum începuse, adică cu victorii la rând, de această dată fiind vorba de patru, iar după cursa din Japonia, Michael Schumacher devenea campion mondial al piloţilor, primul titlu reuşit de Scuderia Ferrari în acest campionat după o pauză de 21 de ani. Scăpat de presiunea cauzată de ghinioanele de la finele anilor ’90, Michael Schumacher a avut parte de un sezon 2001 care poate fi asemănat unei plimbări în parc, doar David Coulthard încurcând puțin socotelile sale, dar și scoțianul a fost ținut la respect. Anul 2002 a însemnat o veritabilă demonstraţie de forţă a echipei care a câştigat 15 din cele 17 etape ale sezonului, Michael Schumacher reuşind 11 victorii, record într-un singur sezon, iar Rubens Barrichello alte patru. Monopostul Ferrari F2002 folosit de Scuderia Ferrari în acel an este considerat de mulţi drept cea mai bună maşină de Formula 1 din toate timpurile.

Având în vedere parcursul fenomenal în Formula 1, dar şi aniversarea de 60 de ani de la fondarea companiei, Ferrari produce modelul care avea să poarte numele fondatorului, Enzo. Ferrari Enzo era la acea vreme cel mai puternic Ferrari produs vreodată, împrumutând tehnologia din Formula 1, cum ar fi şasiul din fibră de carbon sau frânele ceramice. Dar acesta avea şi tehnologie care nu era încă în F1 şi anume eleronul spate, care la viteze de peste 300 de km/h are o forţă de apăsare de aproape o tonă! Motorul noului ‘supercar’ Ferrari era un V12 de generaţie nouă şi producea 650 de cai putere. O altă caracteristică spectaculoasă pentru acea vreme era deschiderea uşilor care se făcea pe verticală, la fel ca aripile unui fluture. Ferrari Enzo a fost atât de exclusivist încât nu oricine putea să-şi achiziţioneze unul. Chiar dacă maşina costa peste 600.000 de euro, aici nu mai era o chestiune de bani. Fiecare client al unui Enzo, trebuia să fie invitat personal de Ferrari pentru a o putea cumpăra. La fel cum făcea Enzo Ferrari odinioară. În anii 50 şi 60, dacă voiai un automobil Ferrari, erai invitat să stai la o cafea cu însuşi Enzo Ferrari, iar după o discuţie cu acesta, el decidea dacă erai sau nu compatibil să deţi un Ferrari. Acum în 2003, doar câţiva erau cei norocoşi. Iniţial producţia trebuia să fie limitată la 349 de bucăţi, dar a fost crescută la 399, iar în 2004 a mai fost construit un ultim exemplar, care apoi a fost donat către Vatican. Acel exemplar a fost vândut la licitaţie cu suma de 1.1 milioane de euro.

Parcursul Scuderiei Ferrari în Formula 1 a rămas neschimbat până în anul 2004. Michael Schumacher câştigând 5 titluri mondiale ca pilot Ferrari, urcând totalul victoriilor la impresionantul număr de 7 titluri, făcându-l cel mai titrat pilot din istorie. 2004 a fost în mare o repetare a sezonului 2002: Ferrari a câştigat din nou 15 curse (13 prin Michael Schumacher şi două prin Rubens Barrichello), spulberând pur şi simplu compeţia. Anul 2006 a însemnat retragerea lui Michale Schumacher din Formula 1, locul acestuia fiind ocupat de Kimi Raikonen. Raikonen aduce titul pentru Ferrari în 2007, dar în 2008 campionul în clasamentul piloţilor era Lewis Hamilton, pilot al echipei Mercedes. Totuşi Scuderia Ferrari Marlboro câştigă titlul constructorilor. Va fi ultimul titlu câştigat de Ferrari în Formula 1 până în prezent. Ferrari se concentrează acum pe dezvoltarea maşinilor de stradă. Datorită perioadei mari de timp între modele, automobilele produse de Ferrari din 2008 sunt încă în producţie. Ferrari are în prezent 4 modele de stradă. Chiar dacă preţul de pornire este de peste 200.000 de euro, modelul 458 Italia este cel mai ieftin Ferrari, dar fără îndoială unul dintre cele mai frumoase desenate vreodată. Numele acestuia are legătură cu motorul de 8 cilindri în V şi cilindreea de 4.5 litri. Ferrari 458 Italia este disponibil şi în variantă decapotabilă. În 2013, apare versiunea mai puternică şi mai rapidă a lui 458, denumită 458 Speciale. În 2011, Ferrari prezintă primul lor automobil cu tracţiune integrală. Este vorba de Ferrari FF, însemnând Ferrari Four. Numele este ales şi datorită tracţiunii pe toate roţile, dar şi pentru că are în configuraţie 4 locuri.

Salonul auto de la Geneva din 2013 vede pentru prima dată înlocuitorul Ferrari-ului Enzo. Cel mai nou ‘hyper-car’ produs de Ferrari. Cel mai rapid Ferrari de până acum are o denumire cel puţin ciudată. LaFerrari. Ceea ce tradus ar însemna Ferrari-ul! Acesta foloseşte tehnologia de ultimă oră în materie de performaţe. Pentru a produce o putere cât mai mare, motorul V12 funcţionează împreună cu un motor electric. Aşadar LaFerrari este un hybrid. Dar este cel mai puternic hybrid dintre toate. Ambele motoare produc un total de 963 de cai putere. LaFerrari foloseşte şi tehnologia prezentă în Formula 1, denumită KERS, pentru un plus de putere, la cerere. La fel ca toate ‘hyper-car-urile’ Ferrari, şi LaFerrari va fi produs într-o serie limitată la 499 de bucăţi şi va avea un preţ de pornire undeva în jurul sumei de 1.6 milioane de euro.

Pentru orice pasionat de automobile, Ferrari rămâne acel automobil de vis, despre care vrei să afli cât mai multe, să citeşti orice se întâmplă cu modele lor, iar după cum ne-a demonstrat şi istoria, tot timpul vor fi subiecte. Fie că e vorba despre performanţă, decădere sau revenire, Ferrari rămâne acel nume despre care toată lumea vorbeşte.

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Daniel Batrin

Leave A Reply

*