Relații toxice: noi și ceilalți

0

Dacă de lucrurile otrăvitoare sau periculoase care ne ies în cale știm să ne ferim, din păcate nu ne învață nimeni să navigăm prin multitudinea de relații toxice. Depresie, dependență, obsesie și altele nu sunt doar cuvinte din dicționarul psihologilor, ci și realități directe sau indirecte ale multora dintre noi.

Obișnuiesc să denumesc toxice acele interacțiuni îmbâcsite cu iluzii și prejudecăți, care ne fac rău, dar totuși nu le spunem Stop! ci le întreținem împotriva oricărei logici elementare. De câte ori nu ne-am întrebat poate ce caută o femeie alături de un soț abuziv, de exemplu?

Cum îți dai seama că o relație e toxică pentru tine? Poate prin faptul că nu ajungi la o dezvoltare normală și armonioasă, că nu funcționezi la parametri normali sau că te simți pe minus pe toate planurile. Poți fi afectat de diverse boli fizice sau psihologice sau alte afecțiuni, provocate mai ales de prezența anumitor persoane din viața ta. De aici poți începe să verifici cine te împiedică să trăiești o viață frumoasă și o stare generală de bine. Sunt persoanele semnificative pentru tine sau…chiar tu?

Cred că la baza oricărei relații toxice se ascunde o educație emoțională deficitară, dar acesta este un capitol prea vast pentru a-l cuprinde aici. Mă voi mulțumi să amintesc câteva dintre cele mai frecvente relații care ne semnalează un grad ridicat de toxicitate.

Prima relație semnificativă din viața noastră este relația pe care o avem cu noi înșine, una care se împletește profund cu familia în care creștem. Simbioza și dependența unui pui de om cu părinții- și în special cu mama sa- explică felul în care ne formăm identitatea și felul în care relaționăm, ne purtăm și ne simțim noi înșine.

O mamă și o familie de bază neglijente, indiferente, insuficient de afectuoase crează copii mutilați sufletește, care recurg la felurite strategii de supraviețuire emoțională. Psihologul scoțian Fairbairn propunea conceptul atașamentului față de obiectele rele. Citiți persoane în loc de obiecte pentru a avea imaginea clară și a înțelege că -deși e ilogic- copiii nu fug, ci se agață de părinții care le provoacă suferință în mod constant.

De la presiunea de a face anumite lucruri în schimbul afecțiunii, până la răceală, indiferență și chiar până la răul recunoscut (critici excesive, abuzuri fizice), mulți copii sunt victime în relații nesănătoase cu părinții lor.

Este bine știut azi că tulburările alimentare pe fond nervos precum bulimia și anorexia sunt reflexii ale relațiilor dezastruoase mamă-fiică (în general). Încercând să-și păstreze identitatea individuală și să supraviețuiască unui tratament matern inadecvat, tinerele fete ajung să recurgă la gesturi extreme de protest precum înfometarea sau mâncatul fără măsură. Un exemplu tipic de relație toxică, tocmai cu acea persoană care ar trebui să ofere un refugiu afectiv, să iubească necondiționat.

Tot mai multe studii observă că tocmai “copiii lipsiți de atenția și dragostea părinților sau chiar abuzați, se rup mult mai greu de familia care i-a tratat cu indiferență” (David P. Celani, Plecarea de acasă). Există un Sine rănit care dă o inexplicabilă dependență de părinți chiar și la vârste înaintate, iar persoana nu se mai poate desprinde de ei, deși își dorește și are nevoie de propria sa viață autentică. Acei adulți pe care îi considerăm capabili de orice ar dori, dar care zăbovesc lângă familiile lor disfuncționale, sunt de fapt blocați la un nivel emoțional corespunzător imaturității afective.

Relațiile toxice nu se opresc aici. Copilul cu o identitate neclară, nesigură, cu o stimă de sine știrbită și cu o nevoie de recunoaștere a propriei individualități nevalidată în familie merge mai departe prin viață șchiopătând și căutând inconștient acele relații care doar repetă tipare disfuncționale.

În relația romantică este ceva obișnuit pentru unele persoane să încerce refacerea interacțiunilor nesănătoase din trecut, singurele cunoscute și trăite de ele. Sunt repuse în scenă evenimente și situații dureroase ca și în copilărie. Partenerul de cuplu este ales după caracteristici care îi permit să  joace rolul cuiva din familia de origine, iar atunci când relația ajunge să provoace suferință, știm că suntem în mijlocul unei relații toxice. Tiparul implică o pendulare nesfârșită între iubire și ură, atracție și respingere, bucurie și durere, tandrețe și violență, condimentate adesea cu episoade de gelozie patologică.

Alte relații toxice se stabilesc între membrii aceluiași grup, fie că sunt prieteni de circumstanță, colegi de studii care ne subminează sau colaboratori cu care ne e greu să lucrăm.

Vedem uneori prietenii improbabile, în care cineva se folosește de un partener mai puțin frumos / inteligent / popular, pentru a se pune în valoare pe sine.

Cu siguranță am avut măcar o dată de-a face cu o persoană care și-a exercitat puterea -oficială sau informală- asupra noastră, oprindu-ne să ne manifestăm liber, să ne exprimăm, să creștem.

Într-o relație toxică nu ai cum să te simți realmente bine- constrângerea, rigiditatea, atmosfera tensionată și starea de alertă sunt câteva caracteristici ale acesteia.

În 1953 a început să circule termenul de frenemy, intraductibil în limba română, care unește noțiunile de prieten și dușman într-un singur concept. S-a observat mai ales în cadrul grupurilor de adolescente nevoia esențială de a fi acceptate cu orice preț și strădania acestora (mult mai redusă la grupurile de băieți) de a părea simpatice, plăcute, binevoitoare. Comportamentul social acceptat în cadrul grupului este bârfa acelor membre indezirabile, dar și a membrelor care nu sunt prezente. Frustrările și chiar furia inerente sunt însă reprimate în fața grupului. Disimularea duce la apariția falselor prietene, motivate intrinsec de competitivitate acerbă până la “distrugerea adversarului”, dacă e nevoie (echivalentul compromiterii și excluderii din grup).

Dacă ne referim în special la societatea românească, se mai observă și relații toxice perpetuate de situații și prejudecăți repetitive care au legătură cu oamenii pe care îi catalogăm fără a-i cunoaște. Diferențele dintre noi și cei din alt mediu social ne diferențiază alegerile de viață. Fie că le spunem intelectuali vs. maneliști, yuppies vs. Hobos, români vs. minorități naționale etc, sunt numeroase clișee care ne intoxică relațiile înainte de a le da vreo șansă să înceapă.

Mă întorc la ce mi se pare esențial și anume relația cu propria persoană. Ca și din cutia Pandorei, de aici pot ieși multe la iveală: de la diferite forme de depreciere până la comportamente de auto-neglijare și chiar dismorfofobie și tentative de mutilare. Abia la sfârșit se ivește, firavă, speranța.

Chiar dacă nu sunt marcate cu simbolul corespunzător, precum deșeurile toxice, e datoria fiecăruia să își folosească propria inteligență emoțională pentru a le identifica corect.

Abia după ce le acceptăm existența vom ști ce să facem cu ele. Separarea de persoanele și relațiile toxice este esențială pentru sănătatea mentală.

Există o gândire deformată care împinge oamenii să devină victime sau agresori în povești sortite eșecului, eliminând astfel șansele la fericire.
Scopul este să ne îndreptăm spre libertatea de a fi noi înșine, într-o viață cât mai împlinită, în cea mai bună versiune a propriei persoane.

 

 

Dismorfofobia- tulburarea dismorfică corporală, este situația în care persoana ajunge să se deprecieze într-atât încât orice defect fizic minor ajunge să o obsedeze și să îi afecteze existența. De la o imagine de sine deformată poate ajunge la comportamente care îi pun viața în pericol (d.e. Intervenții chirurgicale, operații estetice excesive). 

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Leave A Reply

*