P.S. It’s complicated: Un dulap și-o rochie

0

M-am oprit. Fixez un punct de văruială sărită ca oja veche de pe unghii. Aud în fundal un film care se derulează sub alți ochi. O întrebare se încâlcește printre sinapse. Mă încrunt. Îmi spun că o fi un semn al îmbătrânirii, îmi ironizez gândul și îmi descrețesc fruntea. Deși nu îmi aduc aminte în ce a constat prânzul meu de acum două zile, mi-a venit în minte un episod foarte drăguț din frageda mea tinerețe. Și zâmbesc.

Aveam vreo 5 anișori, era târziu și mama trebuia să ajungă din clipă în clipă acasă. Fusese plecată câteva zile în Polonia și îmi promisese că-mi va aduce ceva frumos. Am așteptat-o cu o nerăbdare teribilă, iar când mi-am primit cadoul am țopăit într-una de fericire. Primisem un fâș albastru-turcoaz cu manșete negre și fusese dragoste la prima vedere. Îl purtam zilnic la grădiniță, iar din când în când verificam dulapul să văd dacă mai este acolo. Și era mereu acolo.

De-a lungul anilor această îndrăgosteală s-a repetat și câte un element vestimentar devenea rezident de onoare al dulapului. Uneori procesul găsirii acelei onorabile piese era anevoios, încărcat cu plimbări și probe peste probe. Însă orice efort merita pe deplin. Cam așa stau lucrurile și în dressing-ul inimii. Tot mama, draga de ea, după câteva legături sentimentale rupte mi-a spus că încerc relațiile cam cum încerc și hainele.

Deși acestea alcătuiau un dulap cu o pălărie, o rochie și un singur pantof, mi-am dat seama că într-adevăr așa fac. Și bine fac. Că altfel nu am cum să ajung să găsesc omul căruia să-i zâmbesc în fiecare dimineață și care să-mi zâmbească înapoi. Că procesul de căutare nu trebuie încheiat doar pentru că picioarele au obosit.

Chiar dacă la început aceste relații îmi veneau ca turnate, pe măsură ce timpul se așternea în dressing-ul emoțional am realizat că ceva s-a schimbat. Rochia mi-a rămas mică și a început să mă strângă, să simt că mă sufocă. Așa că ne-am spus adio, fiecare mergând spre o nouă viață. Pălăria s-a deteriorat atât de tare încât fiecare purtare a ei mă făcea să simt că locul ei nu este peste mine. Sau că locul meu nu este sub ea.

Singurul care îmi venea perfect era pantoful. Însă eleganța lui nu a remediat rănile din talpa desculță. Iar sentimentele frumoase erau perfect echivalate de senzația unui întreg doar pe jumătate. Acel 50% mă întrista pe zi ce trece tot mai mult așa că l-am lăsat în urmă, continuându-mi drumul desculță.

Au fost multe clipe în care reflexia din oglindă se simțea goală, clipe în care ar fi acceptat chiar și pălăria caraghioasă sau singurul pantof existent, însă sufletul din cealaltă parte a reflexiei a învățat răbdarea. Și a mai căutat câțiva ani până a găsit perfecțiunea. O perfecțiune sub forma unei rochii albe cusute cu iubire și împodobite cu fericire.

sursă foto: freepik.com

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Sunt o optimistă convinsă și mi se spune că am un entuziasm molipsitor. Am declarat război oricărui colț de mobilă, acolo unde se râde mult sunt mereu prezentă și încerc să împodobesc lumea din jurul meu cu frumos. Îmi place să cunosc suflete noi, să le observ și să-i descopăr pe oamenii care le poartă. Și, poate cel mai important, îmi place să scriu despre toate acestea.

Leave A Reply

*