P.S. It’s Complicated: Începuturi și sfârșituri de poveste

0

De dragul oricărei povești, putem s-o începem și pe cea de față cu nemuritoarele cuvinte: „A fost odată ca niciodată…”. Însă datoria realismului este să încurce ițele firului narativ și să ne trezească din fantezia lui „…și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.” Dar oare această fantezie este atât de ireală pe cât pare?

Să începem, deci. Se cunoșteau de puțin timp. S-au văzut, s-au plăcut. După două luni s-au căsătorit, iar după doi ani s-a născut o fetiță brunetă, creață cu niște ochi mari, albaștri. Așa începe povestea. Și nu una oarecare, ci povestea părinților mei. Implicit și povestea mea. Dar, cu doi ani și două luni înainte să mă nasc.

Pe măsură ce existența mea în această lume prindea contur, atât mama, cât și bunica îmi citeau sau relatau din memorie basme cu zâne, prinți și zmei răi care ar fi vrut să îi despartă pentru totdeauna pe cei doi îndrăgostiți. Toate basmele începeau cu acel clasic „A fost odată ca niciodată…”. Țin minte că bunica îmi spunea mereu aceeași poveste, iar după ce învățasem personajele, firul acțiunilor și amănuntele, o corectam când modifica până și cel mai mic detaliu. Și deloc surprinzător, lumea basmelor pe care o auzisem ani la rând, iar mai târziu o descoperisem prin prisma propriilor citiri, devenise un vrej întins printre sinapse al așteptărilor prea mari de la viață.

Când vântul primei îndrăgosteli mi-a adiat peste suflet, povestea pe care o dezvoltam în minte înainte ca ea să se scrie în catastiful vieții, începea cu aceleași cuvinte anoste, lipsite de originalitate „A fost odată ca niciodată…” și până la prima strângere de mână sau la prima întâlnire a buzelor, povestea din mintea mea se și termina glorios cu „…și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Azi mă întreb cu o curiozitate care nu-și caută neapărat răspunsul. Dar totuși, îndrăznesc să interoghez viața cu ochii pironiți în gol: care sunt ultimele cuvinte dintr-un basm real? Cum sună finalul poveștilor pe care le vedem sau cele ale căror protagoniști principali suntem chiar noi? Ceea ce am realizat la o privire mai atentă aruncată asupra acestor deznodăminte fantastice, m-a amuzat. Și m-a făcut să înțeleg că viața are umor… un umor aparte. Singurul cuvânt care nu apare la finele sintagmei este adverbul împreună. Adică epilogul poveștii nu trebuie să ne găsească împreună cu prima noastră dragoste, cu aceiași prieteni din liceu sau la același loc de muncă.

Realizez că basmele nu sunt chiar atât de nerealiste cum par, ci noi idealizăm fiecare scenariu și-l creăm în funcție de ceea ce creierul nostru ne dictează. Ceea ce lui i se pare de bun augur să se întâmple și cum reușește să ne deformeze percepția vieții cu aceste false așteptări create tot de el. De fapt, tot ceea ce avem de învățat de la aceste finaluri profetice este să trăim fericiți până când moartea ne va despărți. Nu de el, de ea sau de ei, ci de sine. Și să fim fericiți cu noi, oriunde am fi și alături de oricine și-ar intersecta propria poveste cu a noastră.

sursă foto: dollarphotoclub.com

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Sunt o optimistă convinsă și mi se spune că am un entuziasm molipsitor. Am declarat război oricărui colț de mobilă, acolo unde se râde mult sunt mereu prezentă și încerc să împodobesc lumea din jurul meu cu frumos. Îmi place să cunosc suflete noi, să le observ și să-i descopăr pe oamenii care le poartă. Și, poate cel mai important, îmi place să scriu despre toate acestea.

Leave A Reply

*