De ce dragostea durează trei ani?

0

A fost odată -și încă mai este- un autor francez, F.Beigbeder, care căuta un slogan pentru lansarea unui parfum. El a inventat expresia pe care unii o iau drept certitudine. “Dragostea durează trei ani”. Și a argumentat-o citând o revistă glossy pentru femei. Hormonii și emisiile de “dopamină, noradrenalină, prolactină, luliberină şi ocitocină” sunt elementele care dau naștere atracției, întrețin pasiunea și apoi o sting definitiv la trei ani de la îndrăgostire.

Fiecare poate scrie ce-i trece prin cap, inimă sau stomac, dar asta nu-i o garanție că va produce adevăruri universale, ci mai degrabă personale.

De ce căutăm statistici și vrem certitudini?

Cred că avem o scuză pentru căutarea neîncetată a răspunsurilor, a unei rețete universale: pentru că ne e frică. Pentru că dragostea înseamnă vulnerabilitate, expunere, intimitate. Cresc riscurile de a fi rănit simultan cu șansele de a fi fericit. Pur si simplu, avem tendința să alegem scurtăturile cognitive cele mai comode din grila noastră de interpretare a realității. Frica se naște din prejudecăți.

Dragostea nu e doar foc de artificii lansate la orizontală, deci nu aș paria pe un cumul fericit de hormoni- vine la pachet cu egoismul și imaturitatea. Dragostea nu e o vânătoare de orgasme, celălalt nu e un trofeu erotic. Să fim cu adevărat împreună, autentici și acceptați în mod real- asta este miza. Nu e un joc exclusiv al trupului sau al minții, nu e competiție, ci un soi de performanță miraculoasă atunci când inima și mintea fac echipă și trec linia de sosire împreună. Dragostea nu înseamnă suferință, decât dacă e greșit înțeleasă. Chiar și atunci când exteriorul și interiorul complotează împotriva fericirii cu obstacole de tot felul, iubindu-l necondiționat pe celălalt poți fi fericit. În mod paradoxal, fericirea lui e și a ta. Cum să pui un termen la asta? Dragostea înseamnă risc, dar s-ar putea să ne fie singura șansă la nemurire. Prin ochii celuilalt, prin inima lui, prin memoria lui, ne rezervăm un loc în infinit.

De ce ne e cu adevărat teamă?

Autiști și anxioși precum suntem, alegem în general să punem răul înainte și să ne sabotăm înainte de a începe măcar să cunoaștem dragostea. Preferăm să scădem nivelul de așteptări, cel puțin la nivel declarativ și punem lucrurile pe seama naturii, pe seama chimiei. Dacă asta înseamnă o relație de dragoste, am scăpat -teoretic- de suferință și de chinuri și de nesiguranță. Teoretic.

Dacă viața ar fi o continuă alergătură după fior și erotism facil, ce șanse am avea să rămânem alături de cealaltă persoană ani de-a rândul, să o descoperim și să ne descoperim? Ce am putea spera de la viitor?

Dacă atracția, dragostea, fidelitatea sunt guvernate de biologic, conceptele de căsătorie sau monogamie devin depășite și nejustificate. O alegere care decretează legile materiei mai presus de voința noastră, o direcție hedonistă a vieții și o permanentă justificare a lui “je ne regrette rien” care însă nu ne scutesc de suferință.

Într-adevăr, suntem supuși variațiilor organice și neuropsihologice, au arătat-o studii mai de încredere. Confundăm adesea anumite stări fizice cu trăiri afective, sunt tot felul de trucuri care ne pot păcăli să interpretăm eronat dragostea.

Da, dragostea se mai stinge, din vina unuia sau amândurora sau de comun acord, după caz. Dar asta nu înseamnă că am găsit adevărul universal, ci doar că încercăm să o explicăm cu orice preț.

Prețul: acceptăm să amputăm din celelalte dimensiuni ale ființei și ale relației.

Autiști și anxioși precum suntem, alegem în general să punem răul înainte și să ne sabotăm înainte de a începe măcar să cunoaștem dragostea.

Cu basmele și puterea dragostei înainte

Visăm, sperăm, dar refuzăm să transpunem în realitate himera, dacă asta înseamnă s-o hrănim uneori cu lacrimile și sudoarea noastră. Dacă explicăm neurochimic dragostea, poate că evităm o anumită cantitate de suferință, dar avem toate șansele să ratăm experiența inefabilului, strivind cu scepticism corola de minuni. Și apoi ne plângem că viața e lipsită de magie…

Nici de marile povești de dragoste nu se mai alege mare lucru. Romeo și Julieta- dragoste adolescentină manipulată de endorfine, relație fizică neconsumată. Hamlet și Ofelia- lipsă de libido datorată problemelor cu tatăl eroului principal. Abelard și Heloise- prea mult libido, prea multă gândire analitică și apoi consolare platonică. Ce simplu e să vezi peste tot cuie dacă ai la îndemână doar un ciocan!

Mitologiile colective perpetuate în societate ne modelează credințele și comportamentele. În fiecare dintre noi, cantități nedefinite de clișee și prejudecăți ne direcționează alegerile. Preferata lui Beigbeder este “Dragostea durează trei ani”, detaliată în trei stadii: Pasiune — Tandreţe — Plictiseală.

În final, fiecăruia îi revine libertatea de a-și alege versiunea preferată. Libertatea de gândire ar fi ideală, dar- repet- intervine frica inoculată de prejudecăți. Frica de un viitor care ne-ar putea dezamăgi, de “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți… Plictiseala în doi este una dintre marile sperietori ale modernității, Doamne ferește să ne și plictisim uneori împreună! Viața trebuie să bată filmul! Avem dependență de efecte speciale și de focuri de artificii, în timp ce ne păstram un rol oarecum pasiv. Să primim, da, dar pe tavă și cu un cocktail alături. Frica e doar o proiectare în viitor, un scenariu încă neconfirmat, în timp ce noi avem, de fapt, numai prezentul.

Ah, dragostea…de-ar dura un infinit și înc-o zi!

Cuplurile trec prin schimbări și experiențe în urma cărora își pot da seama dacă și cât timp vor să petreacă împreună. O lună, un an, trei ani, o viață… Schimbările sunt inevitabile, experiențele sunt necesare, iar timpul e indispensabil pentru o relație, oricâți ani ar însemna asta.

Dacă vreți o relație cu “contract” pe termen nedefinit, renunțați la prejudecăți. Fiți liberi în gândire, nu libertini în comportament. Căutați valorile autentice, esențiale. În fața atâtor posibile opțiuni atrăgătoare, păstrați discernământul.

Și ca o ultimă sugestie, vă rog eu frumos, nu vă grăbiți să credeți orice autor, mai ales dacă-i ondulat, șarmant și francez. S-or pricepe ei la “coup de foudre” cu soufle-uri și șampanie, dar pentru dragostea care face “la vie en rose” trebuie să-ți creezi singur rețeta.

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Leave A Reply

*