Ce mai e nou în parenting?

0

Discutam într-o zi cu un bun prieten, părinte și el, care mi-a ridicat mingea la fileu: “Cei șapte ani de acasă din anii ’80 sunt tot cei șapte ani de acasă de acum?”

“Fii blând cu copilul tău”, “Petrece timp de calitate cu el”, “Sub nicio formă nu-i zice NU”- de oriunde privești situația, noile idei despre parenting modelează felul în care încercăm să ne creștem copiii. Și atunci, se mai aplică vechile principii?

Cei șapte ani de acasă

Părinții de acum o generație insistau mult pe lucrurile din seria: “Fii cuminte și politicos, cedează locul în tramvai, nu plescăi la masă, nu te scobi în dinți etc”. Majoritatea copiilor interiorizau aceste reguli care le dădeau repere de comportament social acceptabil. Cei șapte ani de acasă cuprindeau normele unei societăți destul de diferite în gândire și comportament. Opțiunile erau clare pentru toată lumea: comportament acceptabil- recompensă, comportament deviant- pedeapsă.

Între reperele clare de “bine” și “rău” lipsea totuși ceva. Atenția acordată copilului ca ființă umană independentă, cu nevoile sale specifice, care depășesc nevoile de bază- hrană, adăpost, îngrijire medicală etc.

Recuperarea părții emoționale în educație

Partea emoțională, lumea interioară a copilului, visurile și aspirațiile sale au contat mai puțin pe vremurile acelea. Rezultate statistice nu am, dar cunosc multe persoane care au ajuns la vârsta maturității fără o cunoaștere de sine și o autenticitate personală, din lipsa conectării cu propria persoană. Aceasta se face printr-o educație a inteligenței emoționale- mai simplu spus, prin exemplul dat de părinți.

Din păcate, cred că ați remarcat și voi că generația părinților noștri are o altă abordare referitor la acceptarea sentimentelor și la exprimarea lor, deghizându-le într-o aparentă inerție emoțională și în obiceiul de a nu le da importanță.

Noi însă, generația cu un pic mai multă inteligență emoțională, avem ocazia să trecem de la nivelul superficial al lui: “Ce mai faci?, -Mulțumesc, bine”, la unul mai avansat:  “Cum mai ești? Cum te mai simți?”. Și răspunsul respectiv chiar să conteze.

Pentru că ceea ce simțim contează

Pentru că a pune accent prea mult pe A face în detrimentul lui A fi conduce spre o iluzie a puterii, susținută de goană și stres și agitație… spre părinți preocupați de împlinire profesională, dar cu carențe în domeniul personal (cuplu, familie, relația cu copiii). Copii pierduți prematur în lumea virtuală, în dependența de tehnologie și alte ocupații care îi izolează în loc să îi conecteze. Efectele se resimt deja: agresivitate, depresie, suferință- deși nu se numesc chiar așa în știrile de la ora 5.

Posibilitățile de azi

Avem manuale, teorii și specialiști. Citim articole, plătim sesiuni de coaching menite să ne educe ca părinți. Vrem să fim părinți buni și uneori chiar reușim. Senzația mea este că putem derapa ușor de pe drumul pavat cu bune intenții tot spre potecile care nu duc niciunde.

Copiii sunt oglinzi care reflectă și chiar măresc imaginile reflectate până ne dor ochii, și tot reușim să-i privim fără să-i vedem. În primul rând, avem nevoie să ne vedem. Mai demult aveam șapte ani de acasă, dar o imagine de sine formată spre exterior mai degrabă decât spre ceea ce suntem și ce am putea fi. Acum avem ochelari cu dioptrii, majoritatea de origine străină, dar ne putem servi de ele pentru claritatea imaginii.

Copilul nu e o plăntuță decorativă

Știm și acceptăm mai repede că, încă de la naștere, copilul este o ființă umană capabilă să răspundă activ realității exterioare, cu un potențial uimitor, nu doar intelectual, cât și creativ. Știm că un copil lipsit de relații umane semnificative rămâne în urmă cu dezvoltarea fizică, psihică și -mai ales- emoțională. Căci acolo este motorul oricărei motivații- de a învăța, de a face și de a fi.

Azi nu ne mai creștem copiii la fel de restrictiv, uneori chiar încercăm să compensăm ce n-am primit la timpul potrivit, oferind copiilor mai multă atenție, mai multă dezvoltare personală, mai multe oportunități etc. Toate acestea sunt bune, doar să fie bine ancorate și pe un teren al educației morale prin exemplu- prin viața de familie ar fi ideal. Copilul are nevoie să primească respect de la părinți- dar nu atâta încât să devină un mic tiran.

Iubirea este baza

Și abia acum am ajuns în punctul esențial al acestui subiect. Cred că, indiferent la ce perioadă istorică ne raportăm, cei șapte ani de acasă ar trebui să se refere la o educație făcută pe un teren securizant și încurajator din punct de vedere afectiv. Aici e baza.

Prin relația de atașament sănătos pe care familia, începând cu mama, o creează cu copilul, se pune fundația unei bune relații cu sine (imagine de sine pozitivă, încredere în forțele proprii), dar și bazele relaționării benefice cu ceilalți. Un copil căruia îi sunt satisfăcute nevoile afective, prin interacțiune pozitivă cu cei care îl cresc- validare, încurajare, susținere din partea lor, va avea mai multe șanse de a deveni un om echilibrat și fericit.

Educația părinților

Cei șapte ani de acasă oferă terenul propice pentru a cultiva caracterul. Demnitatea umană, aprecierea vieții, lipsa judecăților, generozitatea, dezvoltarea de sine, conviețuirea armonioasă sunt doar câteva atitudini care pot fi plantate aici. Condiția este ca părinții să aibă ei înșiși această bază morală. Și de aceea educația trebuie să înceapă cu noi. Ca și pentru o meserie pentru care te pregătești temeinic, pentru a fi părinte e bine să exersezi la Discernământ, Răbdare, Blândețe și Bunătate.

Pentru mine au fost utile câteva cursuri și cărți care m-au ghidat pe teritorii total necunoscute și pe alocuri înfricoșătoare. Sunt disponibile tuturor diverse resurse, și gratuite și pe bani, dar indiferent de metodele alese, singura condiție rămâne iubirea- exprimată pe înțelesul copilului.

Misiunea noastră este să creștem copii fericiți

Nu mă încântă deloc o lume în care copiii sunt mai liniștiți și mai lustruiți decât niște bibelouri, plini de diplome, dar cu foarte multe carențe afective. Poate că sunt o visătoare, dar prefer să-mi imaginez o lume pentru copii mâzgăliți și fericiți, crescuți de părinți autentici, relaxați și fericiți la rândul lor.

Kit de pornire în parenting

Bebelușul meu e cel mai fericit din lume– Harvey Karp
Cărți despre Attachment Parenting (eu am citit The Continuum Concept– Jean Liedloff)
Limbajele iubirii– Gary Chapman
Cursuri: Lamaze– înainte de naștere, Urania Cremene, elemente de pedagogie Montessori, Cercul siguranței– până pe la 5 ani ai copilului
Articole despre RIE Parenting: www.janetlansbury.com

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Leave A Reply


*