Când am ştiut că s-a terminat

0

Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi… după ce instanţa a pronunţat divorţul final. Toate iubirile încep frumos, dar aproximativ jumătate dintre ele se termină în faţa judecătorului. Cum ajunge un cuplu în momentul în care nu mai există cale de întoarcere? Te invităm să afli de la 3 cititori Altfel dacă există sau nu viaţă după divorţ.

IRINA , 48 ANI

Am trecut prin experienţa divorţului de două ori. Când m-am căsătorit prima dată aveam 19 ani, eram amândoi tineri, la începutul studenţiei. Părinţii noştrii ne vedeau căsătoriţi încă din copilărie şi astfel nici unul dintre noi nu s-a gândit că ceea ce va urma să facem va fi o greşeală imensă.

Sincer, acum când privesc înapoi realizez că nici măcar nu l-am iubit. Poate şi din cauza asta căsnicia noastră a durat doar 2 ani. Dar au fost doi ani care şi-au lăsat amprenta puternic asupra mea: certuri, urlete, ţipete, alte femei, o sarcină pierdută. Şi aşa cum a venit, la fel de repede a şi trecut primul divorţ.

Au trecut vreo 9 ani până când a apărut el, bărbatul acela special de care m-am îndrăgostit fulgerător, care mi-a adus fericire şi mi-a făcut inima să îmi sară din piept.

Ne-am căsătorit. Visam cu ochii deschişi că vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi şi totul părea aproape perfect. Doar că după 3 ani de încercări nereuşite am aflat că nu puteam avea copii. Am fost foarte trişti şi dezamăgiţi de o asemenea veste, dar după încă vreo 3 ani de discuţii, dezbateri şi iarăşi discuţii am decis să adoptăm un copil.

Fiind încă prin anii ’90 procedura de adopţie nu era chiar aşa complicată şi după vreo 8 luni a apărut în viaţa noastră Maria, îngeraşul meu care avea atunci 11 luni. Am fost cea mai fericită femeie din lume, dar fericirea mea a durat doar câteva luni. Când Maria avea 1 an şi jumătate soţul meu şi-a dat seama că el nu este făcut să fie tată şi că nu poate să iubească un copil care nu este al său şi mi-a spus că ar dori să ducem fetiţa înapoi la orfelinat şi să revenim la viaţa noastră anterioară.

Bineînţeles că nici măcar nu am vrut să aud de aşa ceva pentru că o iubeam enorm pe Maria şi după două săptămâni de certuri aprinse, am decis să plec pentru câteva zile la părinţii mei la Sibiu. Când m-am întors acasă după 3 zile am găsit un apartament gol şi un bilet în care scria, citez “dacă vrei să mă întorc, trimite fata unde îi e locul”.

Maria e acum o adolescentă superbă, o adevărată mândrie pentru mine, deci decizia mea e mai mult decât clară. A fost un divorţ mult mai dureros şi mai sfâşietor decât primul, dar care m-a făcut să realizez că sunt o femeie puternică, că nu am nevoie de nimeni în viaţa mea decât de iubirea fiicei mele şi de propriile-mi puteri, care m-au adus unde sunt azi.

Nu am mai început nici o relaţie serioasă după divorţ dar sunt foarte sinceră când spun că nici nu mai îmi doresc şi că mi-e mai bine singură.

ANDREEA, 37 ANI

Căsnicia mea… divorţul meu…??? Ce vrei să spun??? Că mi-am înşelat soţul?? Că am trecut printr-un divorţ care mi-a lăsat un gust amar, la finalul căruia aveam doar 45 kg???

Voi începe cu începutul; ne-am cunoscut când aveam doar 17 ani. Ne-am îndrăgostit nebuneşte unul de altul, iar la 20 de ani ne-am căsătorit, deşi au fost oameni care au încercat să îmi spună că fac o greşeală, dar pe care nu i-am ascultat.

Ne-am cumpărat un apartament şi deşi la început nu aveam decât o saltea şi câteva nimicuri în el, eram fericiţi. Doar că apartamentul a fost cumpărat în rate, rate care trebuiau plătite și pentru că el avea un job prost plătit, eu am făcut tot posibilul să îmi găsesc unul cât mai bine plătit. Şi am găsit jobul acela, doar că fiind în vânzări, unde se câştiga foarte bine din bonusuri, era foarte mult de muncă, multe ore suplimentare şi un efort prelungit şi susţinut.

Primele probleme au apărut cu adevărat când, după câţiva ani, deşi terminasem un liceu sanitar, am decis că vreau să fac o facultate şi am decis să plec în alt oraş. Atunci soţul meu, în loc să mă sprijine şi să mă susţină, mi-a spus că nu acceptă aşa ceva şi dacă aleg să fac asta, atunci va băga divorţul. Au fost doar vorbe în vânt, dar lipsa de susţinere din partea lui m-a deranjat foarte tare, mi-a lăsat un gust amar şi m-a făcut să mă întreb pentru prima dată serios dacă luasem decizia corectă atunci când am spus DA.

De aici, încet, încet prăpastia dintre noi a început să se adâncească. Deşi finaciar totul mergea bine; eu câştigăm suficient pentru amândoi şi am renovat apartamentul aşa cum îl visam, sufleteşte eram tristă şi amărâtă. Lipsa lui de susţinere pentru orice acţiune a mea, indiferenţa de care dădea dovadă mare parte din timp şi faptul că am realizat că avem vise, dorinţe şi idealuri aproape diametral opuse, m-au transformat încet, încet dintr-o persoană veselă, comunicativă, dezinvoltă, într-una taciturnă, stresată, nervoasă, apatică.

Şi atunci l-am înşelat. Relaţia cu celălalt bărbat a durat aproape 3 ani. Timp în care soţul meu a fost atât de neatent, atât de nepăsător şi neinteresat de mine încât nici măcar nu a bănuit ce se întâmplă. Nu vreau şi nu încerc să mă justific, dar indiferenţa, nepăsarea şi neglijenţa lui faţă de mine m-au împins în braţele altcuiva.

La aproximativ un an de zile după ce îmi încheiasem relaţia şi cu amantul am decis să pun punct deoarece am realizat că nu mai aveam nici un sentiment pentru el şi pur şi simplu nu mai puteam continua această căsnicie sub nici o formă.

Divorțul a fost foarte dureros deoarece am ajuns la jigniri şi la injurii şi la un adevărat circ din cauza partajului şi când s-a terminat toată nebunia eram o umbră de femeie, aveam doar 45 de kg şi eram în pragul unei depresii.

Poate dacă aş avea ocazia să schimb trecutul aş face multe lucruri altfel, dar cum asta e imposibil sunt mândră de mine şi de alegerile mele, căci ele m-au făcut ceea ce sunt azi: o persoană optimistă, încrezătoare în forţele proprii şi care nu se mai lasă ignorată sau manipulată de nimeni, deoarece, aşa cum îmi spunea o bună prietenă: mintea e ca o umbrelă… dacă nu o deschizi o ai degeaba. Şi eu refuz să nu o deschid, să mai ţin umbrela închisă degeaba.

LUCIAN, 44 ANI

M-am căsătorit la 30 de ani şi trebuie să recunosc că nu eram foarte îndrăgostit, dar eram sătul să aud că e timpul, că e jenant să fiu holtei la vârsta mea când toţi prietenii şi cunoscuţii au familii şi copii şi bla bla bla.

Ea părea persoana potrivită. Am fost cam un an împreună, după care am decis să fac “marele pas”. Dar cum zice şi cântecul “unde dragoste nu e, nimic nu e”, căsnicia noastră a durat doar 3 ani.

Aveam doar câteva luni de când eram căsătoriţi când au început certurile. La început minore, stupide şi cel mai adesea fără nici un motiv sau fără vreun rost. Dar pe parcurs au devenit mai dese, mai intense, mai pline de reproşuri şi de jigniri.

În ultimele luni de căsnicie aveam doar două “viteze”: fie ne ignoram cu desăvârşire unul pe celălalt, fie ne certam în asemenea hal că ne auzea tot blocul. Nu mai aveam absolut nimic în comun: planuri, prieteni, idei… nimic. Sincer, acum când privesc înapoi realizez că de fapt nu am avut niciodată.

După o perioadă de vreo trei luni în care aş fi preferat să merg oriunde, doar să nu trebuiască să ajung acasă am hotărât că nu pot trăi aşa şi am hotărât să bag divorţul. Nu a fost o decizie uşoară, dar sunt ferm convins că a fost una dintre cele mai bune din viaţa mea.

A fost un divorţ cu scântei, un partaj de-a dreptul incendiar, dar acum, 10 ani mai târziu fiecare dintre noi are o altă familie şi îşi vede de viaţa proprie. Uneori, când ne mai întâlnim accidental pe stradă, stau şi mă întreb oare ce o fi fost în mintea noastră şi oare de ce am pierdut 4 ani din viaţă împreună, când suntem atât de diferiţi şi atât de fericiţi cu alte persoane acum?

text: Ioana Fodor
sursă foto: dollarphotoclub.com

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Altfel.

Leave A Reply

*