Secrete bine păzite cu Edith Torony

0

“Culoarea este pentru Edith Torony un instrument indispensabil de reprezentare: intensă până la strălucire, uneori chiar electrică, poate fi transparentă, diafană sau umbrită de tensiuni; vie, dezinvoltă, fixează, delimitează și unifică, analizează ori abstrage, nuanțează, valorează, transmite sau sugerează.” (Dr. Doina Păuleanu, critic de artă, Directorul Muzeului de Artă Constanța)

Forme atipice, un haos ordonat, mesaje ascunse, mesaje directe și foartă multă atenție pentru detalii. Lucrările lui Edith Torony, artistă timișoreancă, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, șochează, instigă, vorbesc. Iată ce am aflat, stând de vorbă cu ea.

Când și cum a început pasiunea ta pentru pictură?

Am crescut în atelierul tatălui meu, fiind și el artist, așa că mereu am văzut albume de artă, l-am văzut pictând și am trăit zilnic în mirosul de terebentină… Poate la început, fiind copil, l-am imitat doar, abordând aceleași teme tratate de el în câteva schițe și tempera. Tot trecutul meu este legat de pictură, făceam și bradul în atelier, mi-am construit chiar și o casă din cutii de detergent acolo, deci era un fel de safe zone, așa cum a rămas și acum de altfel. Pe la 13-14 ani am început să lucrez pentru prima oară în ulei și cred că de aici a început totul de fapt. Cea mai mare dezamăgire a mea a fost că nu s-a putut înființa secția de pictură de la liceul de arte, neavând destui candidați, așa că am ales grafica. Pictam acasă și uneori mă ceream de la școală ca să vin să lucrez. Abia în facultate am studiat pictura și am simțit cu adevărat că îmi aparține, sau că îi aparțin… și abia atunci am ajuns să apreciez că am studiat grafica.

interviu Edith Torony

Care este cel mai mare obstacol de care te-ai lovit de când ai decis să mergi pe acest  drum? Dar cea mai mare satisfacție?

Eu sunt singurul meu obstacol, nu îmi vine în minte ceva mai greu decât propria incapacitate de a crea, momentele în care oricât te-ai chinui nu poți scoate nimic și din care se nasc niște frustrări enorme… și de aici vine răspunsul la a doua întrebare, clar cele mai mari satisfacții vin din materializarea unui proiect, sau din nașterea unei idei interesante. Numai că aceste satisfacții durează puțin, nu pot trăi din trecut, trebuie mereu să îmi demonstrez că pot altceva poate mai bun, că nu mă repet și că trebuie să continui.

Ce faci când nu pictezi? Ce alte pasiuni mai ai?  

Când nu pictez acumulez. Am o pasiune mare pentru fotografie, cărți și filme, dar am impresia că nu este destul timp să fac tot ce îmi doresc.

interviu Edith Torony

Ai avut de curând o expoziție la București – Junkyard Symphony. Care este povestea proiectului, mesajul?

Da, am avut. Expoziția a avut loc la galeria Senso din București și a venit ca invitație după ce începusem deja să colaborăm. În seria Junkyard Symphony continui să studiez același spațiu de la periferia orașului Timișoara unde locuiesc, pe care îl explorez din 2012 prin diferite mijloace: fotografie, manipulare digitală sau pictură. În perioada 2013-2014 am studiat în acest spațiu jgheabul, ca element care se regăsește în aproape toate lucrările din seria Vertical Absorption. Pe măsură ce am pus punct acestei serii, în concordanță cu schimbările la care a fost supus spațiul, în urma extinderii orașului și a populării zonei, fiind tot mai accesibil omului, au început să apară reziduuri din plastic, sintetice, de la ambalaje strălucitoare și colorate, până la tuburi de plastic, fire de curent inestetice, stâlpi și sârme, tot felul de obiecte care începeau să îmi atragă atenția, tot ce era aruncat sau nu se integra. Deși pornesc de la același spațiu real, existent și apropiat mie, îl transform în funcție de anumite întâmplări, de tot ceea ce colectez pe parcursul zilelor. De unde și numele de „junkyard”, un fel de Recycle Bin al memoriei, al inconștientului, uneori indescriptibile aceste elemente, cărora nu le găsesc sensul, proveniența… Un fel de arheologie personală sub forma unui peisaj haotic, populat cu tot felul de obiecte pe care le respingem, de care nu mai avem nevoie, reprezentări abstracte, alteori cu origini în figurativ, întotdeauna la limită. O frumusețe aparentă a tot ce e reziduu, al ambalajului atrăgător, dar lipsit de conținut. Un spațiu dezolant, invadat de tot ce nu ne mai trebuie, de care nu ne scăpăm ușor.

Începând cu cele două lucrări sub titlul Party Is Over din 2015, ce reprezentau resturi lăsate de oameni pe malul mării, după ce aceștia s-au simțit bine, am mers mai departe cu același subiect în seriile Periphery of Memory, trimițând astfel simbolic către o dimensiune psihică și ajungând treptat la seria Junkyard Symphony, odă haosului, a reconstrucției, a recompunerii, reducând totul la un loc de joacă reciclat, o lume second-hand specifică timpurilor noastre, de care nu ne mai putem dezice.

În ce măsură crezi că este influențată arta de digital și cum crezi că va evolua acest lucru în timp?  

Nu de mult am început și vreau să realizez o mini serie de schițe pe tabletă, deci cred că digitalul ne influențează, ne acaparează și eu nu văd nimic rău în asta. Avem acces rapid la informații și la o grămadă de instrumente ce pot fi folosite în scopuri creative. Oriunde te uiți vezi artiști care folosesc medii noi sau se ajută de ceva digital, indiferent de rezultatul final. Totuși mediile tradiționale nu cred că vor dispărea prea curând, își au frumusețea lor, iar diversitatea asta e foarte mișto.

interviu Edith Torony

Ce planuri de viitor ai?

Nu îmi plac planurile de viitor.

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Aliona Tcaci

Leave A Reply

*