Secrete bine păzite cu… Cosmin Leucuţa

0

Iubește cuvinte și se joacă cu ele în așa manieră încât scoate la lumină romane palpitante și povești intrigante. Dacă nu ai auzit încă de Cosmin Leucuța, acum este momentul. În cazul în care căutai ceva captivant de citit, îți recomand cu mare drag oricare dintre romanele lui. Află mai multe chiar de la el în interviul de mai jos.

Povestește-ne puțin despre cum s-a intersectat drumul tău cu lumea literară?

Dacă aș fi complet sincer, aș spune că s-a întâmplat din greșeală. Aș spune că a fost o coincidență. Țin minte foarte bine momentul exact, pentru că m-am gândit la el de multe ori de atunci. Aveam 14 ani abia împliniți, era o zi de vineri foarte mohorâtă și nu aveam chef de LEGO. Nici eu, și nici unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Adi Dodean, aka Dodi. Nu puteam ieși afară la joacă – da, asta se întâmpla pe vremea când copii de 14 ani încă mai ieșeau afară la joacă –, nu era nimic la televizor, așa că i-am spus: ”Bă, hai să scriem ceva!” S-a uitat la mine: ”Ești nebun? Cum să scriem? Ce să scriem?” Am ridicat din umeri: ”Nu contează. Am văzut atâtea filme, am citit … câteva cărți. Nu suntem în stare să punem cap la cap câteva personaje și o intrigă? Eu zic că suntem.” A pufnit în râs: ”OK, hai să scriem ceva!” Și ne-am apucat să scriem. Față în față, la biroul lui, ca să nu copiem unul de la altul. Mai aruncam câte o privire, dar se întorcea fiecare repede la povestea lui. Până duminică fiecare am umplut câte un caiet dictando de 48 de file. Erau chestii puerile, un mozaic de lucruri inspirate din toate filmele de acțiune și SF pe care le-am văzut până atunci. Le mai am și acum, chiar dacă nu le-aș arăta nimănui nici mort. (râde) Uneori mai îmi cade privirea pe una dintre cărțile pe care le-am scris și atunci îmi aduc aminte de acel prim manuscris. Râd, tare de tot. Dar am început ceva și cred că chiar în timp ce scriam acele pagini de început am știut că nu mai pot da înapoi. Că nu o să mai pot da înapoi niciodată. Așa că am continuat să scriu. Deci, o coincidență m-a îndreptat spre scriere. Dar acum, sincer, chiar crezi în coincidențe? (râde)

Povestește-ne puțin despre trilogia ”Trei culori: Negru”. Ce așteptări ai de la aceasta? Din câte am înțeles, volumul doi, aparent, nu are nici o legătură cu primul. Păstrezi intersectarea personajelor principale pentru ultimul volum?

„Trei culori: Negru” a început ca o nuvelă despre o relație de lungă durată băgată în groapă de lipsa comunicării și încrederii dintre parteneri. Era o chestiune care mă preocupa în acel moment, din motive personale, și mi s-a părut o idee bună pentru o poveste. Până atunci am scris doar povestiri SF și fantastice, așa că mă gândeam că n-ar strica să schimb puțin placa. După ce am terminat nuvela mi-am dat seama că aș putea aprofunda mult mai tare subiectul, că aș putea face ceva mult mai serios cu el. Așa că povestea a mai continuat pentru încă 300 de pagini. Imediat după aceea m-am apucat de o poveste aparent diferită, cu personaje diferite și intrigă diferită, iar când am terminat și al doilea roman mi-am dat seama că aveam setting-ul perfect pentru un final de proporții. Fiecare din cele două romane avea câte un personaj principal care pe mine m-au mulțumit foarte tare: o femeie tânără, trecută prin multe dar încă plină de speranță și un bărbat mai în vârstă, mizantrop, văduv și cinic. Și atunci mi-am spus: ”Ce s-ar întâmpla dacă aș pune personajele astea față în față?” Și astfel am ajuns să scriu și al treilea roman. Desigur, ele nu sunt romane diferite, ci sunt părți ale unui singur roman, dar asta este o altă poveste. (râde)

“Laptele negru al mamei” este scris din perspectiva unei femei. Cum a fost să dai frâu liber gândurilor din perspectiva unei femei?

„Laptele negru al mamei” a fost un experiment, ca multe dintre lucrurile pe care le scriu. Cred că e foarte greu să mai găsești ceva original de povestit și de aceea mizez mult pe felul în care spun ceea ce spun. Pentru personajul principal din „Laptele negru al mamei” m-am inspirat din felul de a fi al câtorva prietene foarte apropiate. Le-am observat atent felul de vorbi, de a se comporta în anumite situații, felul de a gândi, obiceiuri, ticuri etc. Iar după ce am prins viteză, după ce am scris formula, m-am lăsat pur și simplu dus de val. Cred că diferențele dintre bărbați și femei nu sunt abisurile de care vorbește toată lumea. Cred că e ceva relativ, depinde de persoană și de moment, nu neapărat de sex. Am încercat să demolez cât mai multe dintre stereotipurile legate de comportamentul feminin și cel masculin. Perspectiva feminină a romanului a fost bine primită, în general. Am primit multe mesaje de la cititori și cititoare, oameni necunoscuți mie, care mi-au spus că li s-a părut pertinentă prezentarea. (râde) Au fost câteva cazuri în care cititorii au crezut că sunt, de fapt, femeie și „Cosmin Leucuța” e un pseudonim. Au fost și cititori care nu s-au lăsat deloc impresionați. (ridică din umeri și zâmbește) Presupun că nu îi poți mulțumi pe toți.

Se poate trăi din scris în România?

(râde) Doar dacă lumea îți cumpără cărțile! Cu toții știm că statisticile legate de vânzarea de carte în România sunt extrem de dezamăgitoare. Există o comunitate foarte restrânsă de cititori care mănâncă pe pâine cărțile autorilor români, dar vorbim de un număr incredibil de mic. Lansări de cărți se fac, promovare se face, în principiu, dar în librării vezi aceleași fețe mereu. Grupul acesta de cititori nu se prea înnoiește și nu se prea lărgește. Nici autorii străini nu o duc prea bine, din câte știu. Dacă s-a făcut vreun film după cartea lor sau au luat un mega-premiu literar, atunci poate ajung să fie băgați în seamă. Lumea și-a cam pierdut curiozitatea pentru pagina scrisă. Situația e de așa natură că uneori oamenii cred că dacă ți-au cumpărat cartea, și-au făcut datoria. Nu mai trebuie s-o și citească. Și astea-s momentele în care te întrebi pentru ce faci toate astea? Sigur, e bine să ți se vândă cărțile, dar dacă nu citește nimeni ce scrii, atunci nu cred că te poți numi scriitor.

Vrei să ajungi să trăiești exclusiv din scris?

Teoretic, nu. Încă nu depind de veniturile din vânzările de cărți, deci îmi permit să spun că nu aș vrea să trăiesc din scris. Atunci când scrii cu gândul la vânzări, faci compromisuri. Și e OK. Mereu trebuie să faci compromisuri, așa merg lucrurile peste tot și pentru oricine. Uneori compromisurile te scapă de penibil. Dar ar fi bine dacă ai avea ceva legat de care să nu trebuiască să faci niciodată niciun compromis. Pentru mine, acel „ceva” sunt cărțile pe care le scriu. Există o linie fină între cartea scrisă pentru vânzări și cartea scrisă pentru că simți că trebuie scrisă. Prima îți aduce bani, a doua îți aduce puțină liniște. Eu personal, prefer liniștea. Dar asta e, deocamdată, doar teoretic.

Cum vezi tu piața literară din România? Mai citesc tinerii din ziua de azi?

Hm, aici deja intrăm pe teritoriul întunecat. Sincer, cred că nu s-a schimbat prea mult de pe vremea când și eu făceam parte din „tinerii din ziua de azi”. Cunosc tineri care citesc orice le cade în mână. Cunosc tineri care sunt la facultate și nu au deschis în viața lor o carte de literatură. Așa era și acum 10-15 ani, când eram eu în liceu. Unii citeau foarte mult, știau de toate, vrute și nevrute, alții cunoșteau doar minimul necesar, iar alții habar n-aveau de nimic. Scriitorii scriu cărțile, editurile le publică. Până aici toate bune. Oferta e serioasă, în mare parte. Problema vine de la lipsa de curiozitate a publicului, nu doar a tinerilor. Sigur, cred că o mulțime de factori intervin. Lipsa timpului e unul major. 9 din 10 persoane care nu citesc spun că nu au timp. Toată lumea e ocupată: job, copii, un program de fitness, o mică distracție să mai uiți de durerea cotidiană, și te uiți la ceas și e vremea să pui capul în pernă. Cititul, ca majoritatea activităților, necesită timp. Dar dacă nu îți faci timp, cum să ai vreodată timp de ceva? Deci s-ar putea să fie o chestiune de alegere, de prioritizare. E mult mai ușor să vezi un film sau să stai pe net decât să citești o carte de 500 de pagini pe care s-o și înțelegi și care să îți și placă. Asta și faptul că – să fim sinceri – cultura nu mai e la loc de cinste în multe case, din păcate. Mai aud pe stradă uneori părinți discutând despre copii lor: ”Ce naiba să tot citească atâta? Lasă-le-ncolo de cărți, ce, vreau să scot din el geniu?” Cu asemenea îndemnuri, e greu pentru copil să se apuce să mai răsfoiască o carte, și acesta devine standardul în casa respectivă. Cunosc părinți care preferă să își sedeze copii cu televizorul sau tableta în loc să le pună o carte în mână. Există în aer un fel de aversiune față de cărți. Presupun că la fel era și pe vremea când eram mai tânăr, dar atunci nu aveam eu timp să ascult asemenea cuvinte. De citit se citește, dar puțin. Din ce în ce mai puțin.

”Hoodoo” este ultimul roman publicat, cu toate că lumea aștepta continuarea trilogiei ”Trei culori: Negru”. Cum a fost acesta primit de cititori?

Da, toată lumea așteaptă restul „trilogiei”, dar din păcate, lucrurile nu ies aproape niciodată exact cum le plănuiești. Romanele le-am scris într-o ordine anume, dar de publicat se pare că le voi publica puțin altfel. Poate că cititorii nu sunt pregătiți pentru continuarea „Laptelui negru al mamei”, sau s-ar putea să nu fiu eu pregătit pentru acest lucru. „Hoodoo” a stat în sertar aproape 4 ani înainte să vadă lumina tiparului. Sincer, când l-am trimis către editura POLIROM, nu știam la ce să mă aștept. Publicarea unui roman depinde de destul de mulți factori, iar cărțile mele sunt descrise foarte des drept ”ciudate”. Dar le-a plăcut și l-au publicat. Acum câteva zile au apărut primele recenzii. Una pozitivă pe Serial Readers, și încă una, ceva mai acidă, dar tot pozitivă, pe Scena9. În general, feedback-ul pe care l-am primit până acum de la cei care au cumpărat cartea și au citit-o a fost pozitiv. „Hoodoo” este tot o carte-experiment, mult mai complexă decât „Laptele”, dar se pare că publicul o apreciază.

Noi, la redacție, iubim pisicile la nebunie. Povestește-ne despre pisicile din viața ta. Tu ai adus pisicile în viața soției tale sau ea a adus pisicile în viața ta?

Mă bucur să aud că iubiți pisicile. Eu nu știam că le iubesc, dar Oana mi-a arătat chestia asta despre mine. Într-o seară a venit acasă cu o pisică mică ascunsă în palton. A găsit-o pe stradă și, fiindcă ploua iar pisica plângea, a luat-o acasă. Cred că planul inițial era să îi găsim niște stăpâni, dar a rămas la noi și ne-am atașat de ea foarte repede. Neștiutor cum eram, i-am dat un nume – Cocuța – și Oana m-a anunțat că trebuie să rămână la noi. De ce? Păi, pentru că dacă îi dai un nume, pisica e a ta forever! (râde) Probabil a inventat pe loc regula asta, dar în momentul respectiv m-am speriat și am zis OK, o păstrăm, ce să facem? Am avut parte de tot felul de peripeții cu ea, inclusiv când a căzut de la etajul 5 și era să moară. Dar Cocuța e o supraviețuitoare, și totul a fost bine până la urmă. Am scris chiar și o poveste despre una dintre aventurile ei, și a ajuns să fie publicată în volumul de proză scurtă intitulat „Numele altora” (apărut în noiembrie 2017, la Casa de Pariuri Literare). Iar acum o săptămână am mai adoptat o pisică. (râde) Sper să se înțeleagă bine! Cocuța e o divă și cu greu îi intri în grații.

Un mesaj pentru cititorii Altfel?

(râde) Fiți Altfel.

About Author

Leave A Reply

Acest formular colectează adrese de email și nume cu scopul de a răspunde eventualelor solicitări/întrebări. Pentru a utiliza acest formular declar că am peste 16 ani, că am citit și sunt de acord cu Politica de confidențialitate a acestui site.