Interviu Marcel Iureș

0

Unul dintre cei mai cunoscuți actori români de teatru și film, Marcel Iureș este totodată fondator al primului teatru independent- teatrul ACT, președintele unor festivaluri precum Anonimul sau Ideo Ideis și actor în producții cinematografice internaționale precum “Pirații din Caraibe” sau “Peacemaker”. A jucat Hamlet, Henric al IV-lea sau Richard al III-lea, dar îl poți auzi și în producții Disney pentru copii (vocea din “Cars” sau “Transylvania”) sau chiar în jocuri video. Dacă ai noroc, îl poți prinde la un taifas cu scântei pe una din canapelele confortabile de la AltClub, într-o dimineață cețoasă în Timișoara.

Omul trăiește în virtutea unui elan care a fost sădit în el, a unui miracol. Omul e un miracol în sine. Să-i spun eu unui om cât valorează el, când o să atingă fericirea, ce posteritate o să aibă, mi se pare o enormitate, un joc de copii în pantaloni scurți.

TEATRU VERSUS FILM – O CONTROVERSĂ ARTIFICIALĂ

Într-un fel, să mergi la teatru e ca și cum ai merge la grădina zoologică: vezi un leopard sau un elefant, e posibil să se mai și repeadă la tine. E viu, ești martorul unei întâmplări de foarte aproape, pe când filmul are neajunsul ăsta- e o proiecție pe un ecran.

Când v-ați ales rolurile de film sau teatru ați dorit să transmiteți ceva anume, să conturați un anume personaj?

Pentru o alegere în teatru sau film, criteriile sunt simple. Îți place sau nu-ți place. Vine dintr-un contact real cu niște probleme interioare, e o încercare de-a face o performanță pe care n-ai mai făcut-o. Conotațiile culturale, educaționale, aparțin celor care sunt martori, dacă vin, dacă au chef, dacă se nimeresc prin sală.

Ne gândim îndeosebi la rolurile d-voastră faimoase, cele de la Hollywood.

Multe au venit probabil în întâmpinarea unor lucruri pe care eu mă așteptam să se întâmple, poate îmi doream în subconștient, poate crescusem suficient de mult ca să ajung să spun “Da”, cu curaj, la o propunere sau alta.

TEATRUL INDEPENDENT

Prin teatru nu se acoperă niciodată nimic, poate doar o nevoie a publicului de a intra într-un fel de “coliziune” nedureroasă, cu un fenomen dramaturgic. Fericirea artistului apare când își dă seama că lasă o dâră, fie că e pe un perete, că e pe jos, că e în sufletul oamenilor.

Referitor la teatrul ACT, care a împlinit deja 17 ani, care este publicul său majoritar?

Foarte mulți tineri, chiar liceeni vin de drag să vadă teatru și au văzut și piese grele, cu încărcătură diferită de entertainment-ul actual: de Beckett, “Creatorul de teatru”, de Thomas Bernhard. Acum vin la “Moromeții”.

Apropo de repertoriul teatrului ACT, aveți libertatea de a alege orice piesă?

Eu trebuie să mă gândesc de o mie de ori înainte de a alege o piesă, că n-am niciun ban. Dar te salvează libertatea însăși. Te concentrezi mai bine când ești sărac. Ești pe muchie de cuțit, poți să ratezi, dar există o mică relaxare, pentru că nu ai responsabilitatea unei investiții cu bani publici.

Cum ați introdus spectacolele- lectură din dramaturgia internațională?

Teatrul-lectură – ACT-ul lecturii i-am spus atunci, a fost o fază necesară în reconectarea publicului la literatura dramatică din ultimii 70 de ani, care la noi a lipsit din cauze foarte bine cunoscute. Am simțit o nevoie reală a oamenilor și totodată a actorilor de a afla cum s-a scris în Europa. Și e spectaculos să restitui ce a scris Dea Loher sau Jon Fosse sau piesele scrise după scenarii de Bergman.

Prin 2002-2003 am făcut sezoane întregi cu ACT-ul lecturii pe literatura dramatică elvețiană, germană, austriacă, irlandeză. S-au făcut multe traduceri, multe puneri în scenă, pornind de la formatul acela și se practică încă în multe orașe.

COVER-Marcel-Iures

Foto: Alexandru Iureș
curtoazie Teatrul ACT
imagine din cadru spectacolului ABSOLUT!

TEATRU ȘI PSIHOLOGIE

Publicul vede mult mai bine din afară decât simțim noi dinăuntru. Dumneavoastră nu vedeți mai simplu ce e în curtea unuia, ca trecător? Dacă e mizerie, dacă e devălmășie, dacă e casa văruită sau scorojită- faptul că treci pe acolo e important.

Pare să fie o conexiune între psihologie și teatru, să trăiești un soi de catharsis când urmărești o piesă, să te identifici, să proiectezi propriile frământări… Considerați valabile lucrurile acestea sau nu le analizați?

Bineînțeles, teatrul și psihologia sunt legate, se conțin. Omul este un bloc psihotic, psihologic, psihanalitic. Este și abis, este și imediat, e și cărămidă, e bloc energetic, e de toate.

Mă gândesc la rolul psihologului din serialul produs de HBO și observ înclinația de a vedea lucrurile dintr-o perspectivă mai aprofundată.

Nu știu cât de aprofundată, dar el a venit și l-am acceptat fără să fie o mare încercare. Am citit destul de mult în domeniul ăsta, am și lucrat la un moment dat, am avut prieteni buni psihologi, psihanaliști, terapeuți, deci mi-a fost la îndemână cumva. Multe au fost la momentul potrivit, la locul potrivit.

Nu sunt convinsă că nu sunteți de fapt psiholog deghizat în actor….

Habar n-am. Se dau greu definițiile, nu e ușor să faci alăturări coerente între bine, mult, repede. Conexiunile nu sunt întotdeauna alea pe care ni le imaginăm. Dacă vrei mai bine, schimbi criteriul. În primul rând trebuie să știi ce e mai bine. Aici începe nebunia. Mai bine decât ce? Mai bine decât că suntem în viață? Ce poate fi mai bine?

ARTĂ ȘI SOCIETATE

Arta reflectă orice îi pui în față, e un fel de oglindă, reflectă tot. Nu ține cont de noi, ci de valoarea celui care ține suprafața de reflecție.

Cât de mult reflectă teatrul ceea se întâmplă în societate?

Tot ce facem noi este social. Câteodată reflectă ce se întâmplă în societate, câteodată nu. Societatea e un fum care se mișcă. Ții sau nu ții pasul cu ea, simți sau nu simți ce îi trebuie, ești sincronizat cu ea sau nu, depinde.

E ușor didactic ce îmi cereți, adică să spun că teatrul este o tribună, un formator de caractere, o mamă care mângâie pe oameni, un tată mai aspru care îi bate? Nu se discută în termenii ăștia. Cultura se face pe termen lung și nu are un răboj.

EDUCAȚIE ȘI TEATRU

Eu nu cred că tineretul e complet desprins, că e împotriva teatrului, împotriva culturii și așa mai departe. Nici n-are cum să fie. Dacă începi să ridici degetul și să admonestezi, ajungi la dușmănie. Nu cred în felul ăsta de educație, nici în cultură și în nicio situație.

Așadar, teatrul nu are de ce să se poziționeze ca un educator în fața omului?

Dacă eu îmi fac treaba cum trebuie, respectând limba română, opiniile, libertatea de idei, semnându-mi și asumându-mi gesturile culturale, mă preocupă mai puțin cine o recepționează și ce face cu ea. Arta nu e discriminatorie, decât în măsura în care face selecții, are criterii, are o înălțime și atunci atrage oamenii care pot privi la înălțime. Bineînțeles că pot veni și cei care nu înțeleg și așa învață și ei. Poate că se urcă pe umerii primilor și văd și ei ce e în curtea aia.

Se poate reduce distanța între cei care văd de la nivelul gardului și cei care sunt deja sus?

Eu nu-mi pun probleme, cel putin nu așa. În clipa actuală poți să vorbești cu 4 oameni deodată pe telefon, în trei secunde să te conectezi cu marile biblioteci ale lumii, să accesezi orice fel de idee, cine mai poate zice altora ce să facă? Libertatea e absolută. Poți sugera, dar făcând, nu admonestând. Nu există bine făcut cu degetul ridicat.

interviu marcel iures

Foto: Alexandru Iureș
curtoazie Teatrul ACT
imagine din cadru spectacolului ABSOLUT!

NEVOIA ACTUALĂ DE MODELE POZITIVE

Avem modele în biserică, modele de campioni, poate mai puțin de eroi. Eroi sunt medicii care n-au dormit o săptămână ca să-i scape pe copiii din incendiul din Colectiv.

Sunteți privit ca un etalon în domeniul dvs. profesional, ați fost desemnat de două ori cel mai bun actor din România.

Da, e un loc comun, din nevoia omului modern de a avea un model. Eu sunt mai circumspect. Și în calitate de etalon, dacă tot mă numiți așa, vă atrag atenția că actorul e o ființă extrem de schimbătoare și nu ar trebui “cumpărat” chiar tot ce spune el. Pentru că noi actorii lucrăm și cu contrariul a ceea ce spunem. Întrebarea mea este: De ce ar avea nevoie omul de modele într-o lume hiper-saturată de ideea de model? Sunt modele peste tot, la orice: rochii, geci, mașini, pixuri. Sunt modele de toate felurile.

Ce modele ați avut dvs.?

Eu am avut modele bărbătești de la țară, oameni care trebuiau să fie puternici, să se înfrâneze, să se țină de cuvânt, să aibă grijă, “că de-aia e bărbat”. La noi în Oltenia așa e. Bărbatul trebuie să poată tot și când nu poate, tot trebuie să poată.

Mai aveți ceva la care aspirați să ajungeți sau să înțelegeți?

Da, toată literatura dramatică clasică. Păi nu asta e viața, să tot descifrezi? Ca la cuvinte încrucișate. Eu aparțin unei generații educată după un sistem, cu criterii pe care trebuia să le respecți. Mi s-au dat niște operații mentale care m-au făcut să evoluez prin conexiuni, precum fac picăturile de apă, o chestie osmotică. Am luat picătură cu picătură, literatura și pictura și istoria și toate s-au acumulat. Am umplut o sticlă, un butoi, habar n-am cât e de mare.

CE RĂMÂNE ÎN URMA ACTORULUI

Nu cred în niciun fel de posteritate pentru actor. Arta e un fel de pod de casă fabuloasă, cu lăzi pline de amintiri, cu fantome, cu măști ce sunt lăsate gata. Un actor nu ia absolut nimic cu el. Ăsta e modelul meu- să pleci gol complet, să nu ai nimic cu tine, să dăruiești tot.

Așadar, o viață trăită cu conștiința prezentului te face să fii mai viu?

Păi avem altceva? Mai avem niște biblioteci, niște cimitire cu amintiri, restul e deschis. Avem totul de făcut.

O piesă care se joacă în continuu.

Da. Cine o oprește pe asta? Cine o cataloghează? Cine o împarte? Nimeni nu poate.

În același timp, trebuie să continuăm. Încerc să le spun tinerilor să nu se oprească. Teatrul se hrănește cu propriul trecut, cu propria himeră, cu propriile dejecții și momente de înălțare. Să-și îndrăgească fantomele- asta e important pentru un actor, fie că-s personaje, fie că e el acum 5, 15, 50 ani… Să trăiască cu tot ce are pentru că e o acumulare magnifică, miraculoasă.

CARACTER, RESPONSABILITATE ȘI SUCCES

Responsabilitatea personală nu ne-o poate lua sau da altcineva, avem libertatea să ne-o asumăm sau nu.

La final, m-aș bucura să consemnăm un mesaj pentru cititorii noștri.

Omul trebuie să aibă grijă de el în primul rând, ca de un templu care a fost împroprietărit cu el însuși. Să fie atent să rămână sănătos, să-i respecte pe ceilalți în măsura în care se respectă pe el.

S-o lase moale cu succesul. Noi vorbim aici de un efort continuu, în care succcesul, ca și fericirea- e un loc comun, o banalitate, durează o secundă și e doar un punct pe un itinerar pe care nu-l poate calcula nimeni.

Să se preocupe de caracter, să îl lase să se strujească continuu prin marile întâlniri cu profesori, cu prietenii, cu oamenii.

Viața înseamnă efort. Efort să zâmbești, efort să iubești oamenii, să-i respecți. Restul e babilonie, să nu ne spunem banalități, pretinzând că-s noutăți. Aproape totul s-a spus.

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Leave A Reply


*