Ea este Ana

0

E vineri dimineață. Acum câteva zile am stabilit să ne vedem la o cafea. Aproape că am remușcări… cred că am chemat-o prea devreme. “Ah, nu! M-am trezit la cinci azi”, îmi spune Ana zâmbind, “mai aveam ceva de lucru”. Aha! Acum înțeleg cum reușește să le împace pe toate. Mama lui Ari, actriță la Teatrul Național din Timișoara, reprezentantul bicicliștilor în Comisia de Circulație din cadrul Primăriei Timișoara, fata cu Borcanul cu Ulei, project manager la Verde pentru Biciclete și student la masterul de Politici publice și Advocacy. Dar sigur mai e ceva, că vorba aia, pentru unii trezitul de dimineață înseamnă doar prea puțin somn, nu și o garanție a reușitelor. Ana Munteanu are un foc al ei, o energie ce poate mișca multe, care promite.

Eram destul de apatică înainte să vină, m-a trezit. O fi conștientă de toată energia asta? Oare ea cum se vede, cine este Ana în ochii ei?

Zâmbește. “Sunt la vârsta la care mă descopăr, acum o cunosc pe Ana și începe să-mi placă de ea. Ana e work in progress”.  

Da, dar este și actriță. Cum a început totul?

“E ca o moștenire, am crescut într-o familie în care arta era la ea acasă: mătușa actriță, unchi pictor, naș pictor, mama critic de teatru și producător de emisiuni tv. M-am născut în București, iar o parte din copilărie am locuit în Iași. Mergeam la repetițiile de la Teatrul Național din Iași, unde erau actori care nu puteau să joace anumite spectacole dacă eu nu eram acolo, jos, lângă scenă. Eram ca un talisman pentru ei, trebuia să fiu acolo ca să le meargă lor bine piesa. Deci drumul spre actorie a fost firesc”.

Am văzut-o jucând în multe piese, de fiecare dată în roluri atât de diferite. Dar care a fost cel mai solicitant de până acum, rolul care a provocat-o poate mai mult, care a schimbat ceva în ea?

“Culmea, nu a fost un rol pe care l-am jucat la Teatrul Național, ci într-un proiect independent al lui Alex Mihăescu, alături de Claudia Ieremia și Bogdan Spiridon, în Lulu. O mascaradă. A fost un spectacol în care eu am avut foarte puțin text, dar foarte multă mișcare, în contextul în care nu mă împac neapărat cu partea asta, cu coregrafia. Când mi-a spus Alex Mihăescu că urmează să fac chestia asta, nu m-am simțit în stare. M-a încurajat să încerc totuși. Timp de 3-4 luni am lucrat zilnic la coregrafie împreună cu Baczo Tunde și am descoperit niște lucruri fabuloase la mine. Mi-aduc aminte că în seara premierei, a venit cineva la mine și m-a întrebat unde am terminat școala de balet. Am fost foarte mândră de mine, a fost un moment extrem de important”, îmi povestește Ana, “un proiect mic, dar care a avut un impact extraordinar asupra mea. De asta îmi place să spun că teatrul pentru mine este mai mult terapie decât meserie. Atunci am descoperit ceva nou la mine, în corpul meu, în feminitatea mea. Imediat după asta am intrat în proiectul Intim – piesa care stă la baza filmului Closer. Mi-am dorit încă din facultate să joc acel rol și uite că universul mi l-a adus. Tocmai pentru că veneam după o altă descoperire a mea, a fost un alt rol ce m-a provocat destul de mult, proiectul Intim a ieșit minunat, acolo a fost cumpăna în actorie pentru mine. Acestea au fost cele mai grele și cele mai frumoase roluri, cele care m-au crescut”.

Și rolul de mamă? Cum e să fie mama lui Ari?

“Este cel mai frumos rol. L-am așteptat pe Ari, iar atunci când a apărut, am simțit că viața mea a început – acum totul are sens. Este cel mai frumos și provocator lucru care mi se întâmplă, pentru că nu doar cresc un copil, mă cresc pe mine. Îi sunt atât de recunoscătoare pentru modul în care am ajuns să fiu. Încontinuu lucrez la mine, la dezvoltarea mea”.

Dar dacă Ari ar vrea să devină actor, care ar fi singurul și cel mai bun sfat pentru el?

“S-a întâmplat deja să-mi zică că vrea asta, i se trage din familie. Bunicul lui, Traian Buzoianu, a fost unul din marii actori ai acestui oraș, tatăl lui este actor, a crescut în teatru. Când am auzit de povestea asta de la Ari am avut un gol în stomac, dar orice și-ar dori să fie, noi îl susținem. Singurul sfat pe care aș putea să i-l dau este să-și învețe textul la timp, să nu lase treaba asta pe ultima sută de metri”.

Știu că Ana este din București, iar după terminarea facultății s-a mutat în Timișoara. Cum s-a întâmplat asta?

“Nu a fost o alegere în momentul respectiv, contextul a fost de așa natură. M-am urcat în tren și am venit aici. În perioada respectivă aveam o emisiune la TVR Cultural și făceam naveta. Facultatea a fost destul de intensă, dar când am ieșit de acolo mă simțeam extrem de neterminată. E greșită ideea că atunci când termini facultatea, automat devii cineva. E nedrept, pentru că de fapt atunci începi, nu ești deja cineva. Eu aveam frustrarea asta, nu știam ce vreau să fac cu viața mea. Pe de altă parte, am fugit oarecum de influența alor mei, nu voiam să simt presiunea faptului că trebuie să fac teatru imediat. Am continuat în perioada respectivă să lucrez la emisiune, trei zile din șapte le petreceam în tren, făcând naveta Timișoara-București. În ianuarie 2011 am intrat în teatru, toate au mers ca unse, rol după rol, nu prea aveam cum și nici nu voiam să ies din malaxorul ăsta”.

Bucureștiul totuși este un oraș cu posibilități multiple, în special pentru un artist. Oare i-a părut vreodată rău, a regretat decizia de a se muta?

“Niciodată! Și mai mult, din momentul în care s-a născut Ari, Timișoara a devenit acasă, pentru că este orașul perfect în care pot să-l cresc. Mi-aduc aminte, când Ari avea 5 luni, am mers cu el în București. Eram atât de stresată de tot praful din jur, de gălăgie, de agitație, încât atunci mi-am dat seama că oricât de tare iubesc Bucureștiul, nu mi-ar plăcea să-mi cresc copilul în altă parte decât Timișoara”.

Știu cum este să te muți din alt oraș, nu mi-a plăcut la început Timișoara, dar a ajuns să-mi fie drag, să-l accept așa cum e. Sunt curioasă de cum s-a schimbat Timișoara în ochii Anei, față de prima impresia pe care a avut-o când s-a mutat aici?

“Am o relație deosebită cu acest oraș, îl respect foarte mult. Este o relație foarte umanizată în capul meu și mi se pare că pe măsură ce stau mai mult aici, sunt cumva datoare să-l ajut. E ca într-o relație de prietenie, la orice oră are nevoie de mine, eu sunt aici să-l ajut. Cu cât îmi dă mai mult mie și copilului meu, cu atât simt nevoia să-i dau și eu mai mult”.

Timișoara a câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021. Ce speră că se va schimba datorită acestui fapt?

“Mă simt atât de în linia întâi, încât nu pot să-mi permit să sper, trebuie să acționez. Nu am voie să sper, eu pur și simplu pun mâna și fac ceva. Nu pot să am așteptări decât de la mine. Mi-am asumat o serie de proiecte, care cred că vor face bine orașului”.

Apropo de asumare, și-a asumat și Borcanul cu Ulei – un proiect atât de frumos! Eu așa am descoperit-o pe Ana. Ce se întâmplă acum cu el?

“Proiectul are o poveste drăguță. Ari era mic, căutam într-o seară rețete de gătit pe net și am dat peste o informație șocantă: un singur litru de ulei poluează un milion de litri de apă! Wow, eu nu știam asta, iar acesta e genul de informație ce nu te poate lăsa indiferent. Deci ce e de făcut? Păi ok, le voi spune tuturor oamenilor chestia asta! Și uite așa s-a născut proiectul Borcanul cu Ulei. La început mergeam cu Ari, pe o bicicletă, în fiecare sâmbătă și adunam ulei. Între timp, niște voluntari super tari, au zis că oamenii pot să le aducă lor ulei, iar ei mi-l vor da mie ca să-l pot trimite mai departe. Există patru voluntari pe acest proiect, în patru cartiere din Timișoara: Dacia, Șagului, Badea Cârțan și Piața Maria, iar cei care ne scriu pe Facebook că au ulei de dat, primesc contactele voluntarilor și așa ajunge ulei la noi”, îmi povestește Ana cu entuziasm, adăugând “anul acesta, cu ajutorul Fundației Comunitare Timișoara, am reușit să implementăm și un proiect în campusul UVT, de care eu sunt foarte atașată, am muncit mult la el. În momentul acesta, 28 de bucătării din campus sunt dotate cu recipiente de colectare a uleiului, iar studenții au un afiș cu instrucțiuni pe care să le urmeze. Sper că după terminarea facultății ei să plece deja cu un obicei în sensul ăsta”.

Ana este un mare susținător al bicicliștilor din Timișoara, realizând deja schimbări în direcția asta. Datorită implicării ei, avem pista de biciclete de pe pietonală și simt că asta e abia începutul și că urmează să se întâmple multe lucruri faine. De curând a preluat proiectul Verde pentru Biciclete. Care e următorul pas, ce ne pregătește?

“Acest proiect vine într-un moment foarte bun, perfect combinat cu alte activități pe care le desfășor în direcția asta. Acum jumătate de an, printr-o conjunctură fericită și oarecum neașteptată, am ajuns să fiu reprezentanta bicicliștilor în Comisia de Circulație, iar implicarea în proiectul Verde pentru Biciclete îmi oferă foarte multe posibilități pentru a putea face ce mi-am propus. Spre exemplu, săptămâna trecută am introdus pe site-ul pedaleaza.ro un formular prin intermediul căruia oamenii ne pot informa în legătură cu problemele din trafic: dacă e vreo bordură prea mare, dacă e o pistă spartă, orice probleme care pot îngreuna traficul bicicliștilor din Timișoara. Dacă până acum nu se știa unde ajung toate aceste reclamații, în momentul acesta ajung la mine, iar eu în fiecare joi dimineață, le pun pe masa de discuții a Comisiei. Astfel pot urmări procesul de soluționare îndeaproape. Acolo mă simt ca un peștișor în apă pentru că se îmbină frumos și cu masterul pe care îl fac acum, de Politici Publice și Advocacy. Iar cu Verde pentru Biciclete mi-am propus să fac multe în direcția asta, să educăm bicicliștii, campanii de advocacy, să îmbunătățim infrastructura. Simt că e cea mai bună combinație care putea exista pentru mine”.  

Ana a avut o emisiune la TVR Cultural – Cu rolele prin București. Oare mai cochetează cu acest gând, mai vrea să facă televiziune?

“Cum am crescut în teatru, așa am crescut și în televiziune. Am dormit prin cabinele de montaj, televiziunea era acasă pentru mine. În timpul facultății am primit această propunere de la TVR Cultural. A venit totul extrem de natural și da, există discuții să revin aici, la nivel local, dar deocamdată nu e nimic bătut în cuie. În televiziune mă simt ca acasă, pot face oricând asta”.

M-am gândit la un exercițiu de imaginație. Dacă ar avea posibilitatea să stea la o cafea cu cineva, oricine, din orice perioadă, pe cine ar alege și ce i-ar spune?

“Margaret Thatcher, pentru că e o nevoie de a mea de a înțelege femeile foarte puternice. Aș întreba-o care îi sunt fricile, mi-ar plăcea să-i cunosc slăbiciunile. Am nevoie să știu că oamenii puternici au și vulnerabilități pentru că avem niște așteptări mari de la ei, de la noi, iar la finalul zilei, după ce duci și tu o luptă de a fi cât mai sus, puternic, răbdător, te întrebi: oare oamenii ăia care reușesc, dorm și ei, simt și ei? M-ar ajuta cumva asta”.

Mi-a plăcut mult să stau de vorbă cu ea, s-o cunosc pe Ana și-i mulțumesc pentru cât dăruiește, îi mulțumesc pentru cum e. Avem nevoie de astfel de oameni, care să ne inspire, să ne arate că se pot face multe, trebuie doar să vrem suficient de tare și să muncim suficient de mult.

“Aveți grijă de orașul vostru, respectați-l, pentru că aceasta e casa casei voastre. Fiți mai personali, mai atenți, mai iubitori!”, e mesajul Anei pentru noi 🙂

About Author

Aliona Tcaci

Leave A Reply

Acest formular colectează adrese de email și nume cu scopul de a răspunde eventualelor solicitări/întrebări. Pentru a utiliza acest formular declar că am peste 16 ani, că am citit și sunt de acord cu Politica de confidențialitate a acestui site.