Slut-Shaming sau „Eu nu sunt genul acela de femeie”

0

Am auzit, în ultimul timp, discuții tot mai dese despre acest slut-shaming, pe care mi-e foarte greu și ciudat să-l traduc mot à mot în română. Teoretic, toată lumea știe ce înseamnă, practic puțini știu cu ce se mănâncă. Însă mare mi-a fost mirarea când am aflat că situația este chiar gravă, în contextul în care slut-shaming-ul este un sport practicat cu ardoare. Pentru că, na, românului îi stă în fire să-l privească de ograda vecinului. E o chestiune tradițională.

Indignarea mea a izbucnit în momentul în care am fost pusă în fața faptului împlinit și m-am trezit cu un comentariu gratuit cu o astfel de tentă. Și nu oricum, ci de la o persoană pasageră, care, la fel ca și mine, dădea swipe stânga-dreapta pe o rețea de socializare. Adică e chiar ironia sorții în cazul de față să mi se ceară explicații despre prezența mea acolo. Cum de o domnișoară așa ca mine este genul acela de femeie?

Dar să-ncepem cu începutul… de la Adam și Eva încoace, ne cam dăm seama de imaginea bine definită a femeii. Căci, s-o spunem pe-a dreaptă, care este menirea unei femei în această lume? Nu e oare aceea de a-și dedica viața asta efemeră oricui altcuiva decât ei? Indiferent că vorbim de vreun Dumnezeu, de-un soț indispensabil sau de restul lumii, care îi poartă grija, femeii i-a fost dedicat rolul de accesoriu activ. Mă-ntreb naivă, unde am ajuns? Vă spun eu, am ajuns de unde am plecat. Degeaba vorbim noi de evoluție, emancipare și alte nebunii. Omul, în străfundul său de homo sapiens, tot o apă și-un pământ e. Și spun asta cu cel mai mare regret în suflet. Vă jur!

Slut-Shaming

Treaba asta cu slut-shaming-ul mă fascinează de ceva vreme. Adică, până la urmă avem un cuvânt aparte dedicat unui aspect problematic. Și spun problematic pentru că, într-adevăr, lucrurile au început să ia o întorsătură tragică. Încă trăim vremuri în care sexualitatea femeii este o chestiune tabu. Numărul partenerilor sexuali este o oglindire a capacităților tale intelectuale și fizice și te definește ca ființă umană. Ce mă macină, însă, pe mine, este că etichetele sociale stau prinse de tine mai ceva ca litera stacojie (vezi scarlett letter). Doar că acum nu mai stau cusute pe haine, ci se tatuează direct pe piele, ca să nu-i scape din vedere niciunui cârcotaș care moare de grija ta. Pe mine mă intrigă (cu toate că nu ar trebui nimic să o mai facă în ziua de astăzi) cu ce tupeu se vehiculează tot felul de teorii în această direcție. Pe de-o parte avem deschiderea către un stil de viață pe care suntem liberi să ni-l alegem, unde vorbim despre toleranță, acceptare și înțelegere, și pe de alta, abia așteptăm să mai auzim bârfa despre vecina de la doi care a fost surprinsă de vecinul de la patru în timp ce fuma o țigară pe balconul noului locatar de la scara de lângă. Cam cu așa o viteză circulă veștile pe la noi. Și e subiect important de dezbătut, că doar ce să și faci în viață, decât să ții altora lumânarea?

Citisem niște articole și studii legate de tema noastră și m-am gândit să-mi fac și personal research-ul pe meleaguri autohtone. Aveam să aflu, spre exemplu, că mulți bărbați cred cu tărie că o femeie care se culcă cu unu’ de la prima întâlnire, nu-i bună de luat de nevastă. Da, până într-acolo a mers. Ca atare, i s-a și pus eticheta. Este curvă. Punct. Nu e ca și cum femeia are aceleași nevoi ca bărbatul, plecând de la premisa că, da, sexul este un instinct absolut primar. Iar de aici derivă veșnica replică: „Eu nu sunt genul acela de fată”. Dacă-mi permiți… care gen? Genul care își asumă? Genul care tratează sexul ca pe un lucru perfect normal și sănătos? Genul care dacă vrea să facă ceva, face? Ce înseamnă expresia asta? Cum definim acest gen de fată? Adică este încă un lucru rușinos să faci sex liberă și fără inhibiții, că poate rămâi nemăritată sau judecată de colega aia afurisită de la lucru, care orice ai face, oricum o să te vorbească.

Un bărbat care te cheamă la el acasă după o întâlnire reușită, e un adevărat Don Juan. O femeie care acceptă, e curvă. Deosebit. Începe totul să capete sens. Însă, pe lângă treburile grele, avem vestimentația care mie, personal, întotdeauna mi-a răpit curiozitatea. Se pare că, anumite ținute, care pot provoca ochiul unui domn plin cu intenții bune, sunt clar o etichetă la adresa ta. Pentru că, evident, o femeie se îmbracă într-un anumit mod, ca să facă pe plac bărbaților… bărbați care, din ce deduc eu, sunt niște animale conduse de instinctele fizice, aparent mai mult creier n-au. Serios? Adică eu ca femeie sunt datoare să fiu atentă, ca nu cumva un gagiu să se simtă nu știu cum din cauza asta și să creadă că felul în care mă îmbrac i se adresează direct? Dar ce-s femeile? Circari? Din nou ajungem la rolul femeii, doar că acum este de-a distra sau de-a întreține atmosfera. Îți mai pot înșirui o grămadă de alte roluri din astea deosebit de interesante pe care femeia le are într-o societate. Niciunul, însă, nu are legătură cu propria-i persoană. Este absolut ridicol.

Se mai folosește mai nou și termenul de girlfriend material. Și ăsta se duce în exact aceeași direcție. M-a fascinat cum bărbații consideră că e super mișto să explorezi domeniul sexual cu o femeie deosebit de deschisă din acest punct de vedere, însă n-ar lua-o pe aia să fie mama copiilor lor nici în ruptul capului. Nu, nu, aia-i curvă. Nu se gândește nimeni că și femeile au nevoile și curiozitățile lor. Să și le țină ascunse bine, că poate rămân, doamne ferește, nemăritate. Și atunci, mă mai întreb, oare de ce există atâtea frustrări, complexe și neajunsuri? Ce le învățăm noi, de fapt, pe tinere? Că sexul e încă o treabă rușinoasă? Că ar trebui să stea în banca lor că altfel riscă să-și păteze numele? Pentru ce? Pentru că sunt libere și decid să-și exploreze partea umană? Da, cred cu tărie că sexualitatea este parte din noi și nu trebuie tratată cu indiferență. Și mai mult decât atât, cel mai tare mă deranjează că n-am învățat nimic din trecut. Anele Karenina sunt la fel etichetate și astăzi, cum obișnuiau să fie acum un secol. Poate nu atât de sonor, însă judecata tot acolo stă. Păi, băi, în momentul în care tu îți canalizezi toată energia spre modul în care alții își trăiesc viața, nici nu mă mir că propria-ți viață devine atât de plictisitoare încât bârfa cotidiană și expresia „să moară și capra vecinului” sunt la ordinea zilei.

Slut-Shaming

Dincolo de partea vizibil deranjantă a situației, lucrurile degenerează și au dus la situații tragice din care se naște violența, violul și hărțuirea sexuală. Vina întotdeauna o poartă femeia, pentru că a instigat prin felul în care vorbește sau în care se îmbracă. Am auzit treaba asta de mult prea multe ori ca să mă mai mire. Oamenii ăștia, din punctul meu de vedere, n-ar trebui să aibă vreun drept. În momentul în care am ajuns să dăm vina pe victimă și să scuzăm comportamentele și apucăturile animalice ale unor oameni, pe motiv că au fost provocați în mintea lor, pot spune asumat că suntem o societate mai mult decât bolnavă. Chiar și femeile care acuză alte femei o fac tot din neajunsuri, frustrări și frici. Iar bărbații o fac pentru că vorbim despre putere și pentru că le dăm voie, oarecum, să o facă. Prima problemă o văd în alte femei: doamnelor, hai să nu ne mai judecăm atâta între noi, să încercăm să ne înțelegem și să ne acceptăm una pe alta. Cum să cerem respectul bărbaților dacă noi nu ne respectăm în primul rând? De fapt, cum să cerem respectul oricui, dacă în noi zac lipsuri profunde?

Ca antireacție s-a născut în Canada un marș, ce a devenit, în timp, o mișcare internațională:  The SlutWalk. Da. Exact așa cum sună. Totul a plecat de la momentul în care un ofițer de poliție din Toronto a spus unui grup de studente că ar putea evita un asalt sexual dacă nu s-ar mai îmbrăca precum niște „curve”. Evident că situația a iscat o revoltă în adevăratul sens al cuvântului iar femeile au decis să fie solidare unele cu altele. Ceea ce mi se pare normal, având în vedere absurditățile actuale cu care noi ne confruntăm. Păi oamenii ăștia merită dreptul la opinie? Unde mai pui că deseori victimele sunt condamnate pentru că și-au făcut-o cu mâna lor. Eu nu spun că nu există excepții, dar sunt infime, însă noi le percepem ca fiind o chestiune constantă. Controversele nu au încetat să apară dar vocea femeilor începe să fie, totuși, tot mai sonoră. Bine, asta în vest. La noi mai e ceva de muncă. Până n-o să scoatem tradiționalismul dus la extreme din comportamentul populației, n-avem nicio șansă să ne dezvoltăm sănătos. Zic să ne mai potolim să mai judecăm femeile după propriile noastre convingeri și să ne mai ținem opiniile injuste pentru noi. Poate cumva scăpăm și de boala asta incurabilă de purtare de grijă și de dat cu părerea, care se ține scai de noi.

Doamnelor, exprimați-vă libertatea sexuală și lăsați oamenii care n-au treabă să vorbească. Că dacă e să găsească subiecte de intrigă, oricum o să găsească. Oamenii o să judece o femeie liberă indiferent de circumstanțe. Cred că există o sămânță de Samantha în fiecare dintre noi. Rămâne totuși la latitudinea noastră să o explorăm sau nu. Și orice ai decide să faci, este ok. Cunoaște-te în orice mod dorești. Ai încredere în tine. Fii puternică și asumată. Cine trebuie să te aprecieze, oricum o va face. Iar restul… restul e pur și simplu irelevant. O viață ai. Trăiește-o așa cum vrei tu! Fii genul acela de femeie- orice-ar însemna asta și oricare-ar fi acela!

text: Ștefana Macovei

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Altfel.

Leave A Reply

*