P.S.: It’s complicated: Te-ai întrebat vreodată?

0

Recunosc, nu mi-a plăcut să citesc chiar de când mă știu. Chiar dacă verile au trecut pe lângă mine și mi s-au copt neuronii precum căpșunile din grădina părinților, am început destul de târziu să prind drag de oamenii din interiorul cărților și de particularitățile acestora. Totuși, într-una din verile copilăriei, tatăl meu mi-a pus în mână amintirile lui Creangă. Erau burdușite într-o carte portocalie cam ponosită, trecută prin câteva cincinale veritabile, dar m-a asigurat că o să-mi placă mult poveștile copilandrului Nică. Acum, la multe veri distanță nu-mi pot imagina viața fără să fi citit întâmplările lui pline de haz și nici cum ar fi arătat scrierile mele fără sintagma „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la…”. Nu am folosit-o mereu în raport cu copilăria mea, dar de data aceasta parcă merge. Cumva parcă această continuare se potrivește cu povestea de față.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc” la copilăria mea, îmi vin în minte toate verile pline de verde, de mirosul pancovelor făcute de bunica și forma dealurilor pe care le colindam săptămână de săptămână. În fiecare zi de vineri o luam la pas împreună cu ai mei de la Șimleu spre Huseni și parcurgeam mai bine de 10 kilometri. Pe măsură ce coboram strada care ne scotea din oraș, o luam pe lângă cea mai renumită livadă de meri, treceam pe lângă fostele hale ale CAP-ului, traversam drumul bătătorit de lângă pârâul cu apă și ajungeam aproape de pădure.Țin minte că mă fascina felul în care orașul se făcea tot mai mic și casele deveneau insesizabile. Cumva, în ciuda celor câțiva ani pe care îi aveam, mă simțeam foarte mare. În apropierea pădurii zăream aproape de fiecare dată câte o turmă de oi care păștea de zor sub același soare care îmi intensifica și mie bucuria.

Pe măsură ce anii s-au scurs, pe măsură ce verile mele s-au desfășurat mai mult printre limitele puse de munții de ciment decât cei de pământ, am început să mă desprind puțin câte puțin de copilărie. În Rătăciri, cartea scrisă de Horațiu Mălăele, am găsit un citat care mi-a rămas printre sinapse: „Copilăria… Cadoul pe care ni-l face Viața pentru ce vom avea de îndurat.” Citind aceste rânduri mi-am adus aminte de Nică și am realizat că oricâți ani ar trece peste noi, tot ne dorim să avem un obiect, o carte sau câteva amintiri care să ne teleporteze înapoi în copilărie în zilele când ni se face dor de ea. Creangă, prin iscălirea amintirilor s-a asigurat că va avea mereu ceva care să-i reamintească de dulceața cireșelor sau de buclucul zilelor de la scăldat.

Acum, când vara ne bate în termometre, avem cu toții ocazia să ne bucurăm de tot ceea ce ea ne va aduce. Și chiar dacă neuronii voștri sunt la fel de copți precum cireșele de mai, un strop din copilărie nu ar strica nimănui. Te invit să mai lași din grijile de om mare deoparte, să-ți aduci aminte de acele lucruri care ți-au îndulcit copilăria. Fie că e prin înghețata pe care o savurai sau prin rememorarea boacănelor pe care le-ai făcut, încearcă să-ți aduci aminte care erau acele lucruri care îți puneau un zâmbet mare pe buze. Înainte de-a fi omul serios și îngrijorat de azi, ai fost un copil care proiecta asupra lumii o lumină mai veselă, care se bucura de lucrurile mici și care nu lua totul chiar atât de în serios.

…ce mai face azi acel copil?

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Sunt o optimistă convinsă și mi se spune că am un entuziasm molipsitor. Am declarat război oricărui colț de mobilă, acolo unde se râde mult sunt mereu prezentă și încerc să împodobesc lumea din jurul meu cu frumos. Îmi place să cunosc suflete noi, să le observ și să-i descopăr pe oamenii care le poartă. Și, poate cel mai important, îmi place să scriu despre toate acestea.

Leave A Reply


*