“Oh, I’m an alien, I’m a legal alien”

1

Înainte de vremurile acestea, în care avem acces la filmări în direct, pe facebook sau instagram, în care vedem în timp real cum se desfășoară viaţa celor din Constanţa, Cluj, Bucureşti, sau oricare alt oraş din ţară, ori din afara graniţelor, înainte de twitter şi face-time, ajungeam cu un Intercity de la Severin, la Timişoara, fără un mobil în buzunar. Se întâmpla în urmă cu 12 ani. La gară mă aştepta ghidul – sora mea, Alina, studentă în Timişoara. Imediat am fost izbită de lumini, străzi, oameni, sunete, studenţi veseli care umblau pe străzi. Am îndrăgit oraşul şi mi-am spus atunci, în gând, că este o greşeală. Cumva barza care m-a adus pe lume, în drumul ei spre Timişoara, sigur s-a rătăcit la Baia de Aramă. A obosit şi s-a oprit acolo, între brazii maternității.

În acel weekend, îmi amintesc, n-am stat o clipă. Am vizitat Opera, am fost Teatru la o piesă la care nu am putut să fiu atentă pentru că eram prea bucuroasă că mă aflu acolo, încât n-am prins firul poveştii. Plimbări prin parcul Rozelor, Piaţa Unirii, Catedrala, Festivalul Vinului, un film, seara, în cămin cu studenţii  – “Tăcerea mieilor”, al cărui final nu l-am văzut, fiind obişnuită cu programul de liceu. Îmi amintesc că, în timp ce aşteptam să intru la teatru, am văzut un cuplu îmbrăcat cu haine de epocă. Se plimba prin Piaţa Victoriei, promova o piesă nouă. Ea purta o rochie cu multe volane, mergea drept şi zâmbea trecătorilor, ca şi cum ar fi fost o ţinută obişnuită, de duminică seara. Oamenii din jur întorceau privirile, dar se comportau de parcă o asemenea apariţie ar fi fost normală la ei în oraş.

La plecare, în Gara de Nord, m-am întâlnit cu membrii unei trupe ce lansa hit-uri în perioada aceea – Bosquito. Am plecat înapoi la liceu, grăbită să îl termin, să ajung studentă. În clasa a XI, am păcălit câţiva oameni spunându-le că sunt studentă la jurnalism în Timişoara şi că una dintre materiile preferate era Geo-politică europeană (o materie inventată spontan, după titlul unei cărţi din biblioteca părinţilor).

Acum locuiesc aici, în Timişoara. Luna aceasta se împlinesc 12 ani. După câteva tentative de locuit în Cluj-Napoca, am ales tot Timişoara. Înainte de a ajunge în acest oraş, am trăit cu dorinţa de a spune că sunt o timişoreancă, însă chiar la primele cursuri, unul dintre profesorii de la Facultate m-a reorientat geografic spunând că toţi locuim într-un sat – în satul global al lui Marshall McLuhan (Global Village – 1967), situat pe harta cibernetică, la doar un click distanţă de orice şi oricine.

Dar, ce este Timişoara pentru mine? Este oraşul încercărilor, al renunţărilor, al reuşitelor. Un oraş fără claustrofobie. Pentru că m-am născut şi am crescut aproape de natură, să nu pierd contactul cu aceasta, am ales, în ultima vreme, să locuiesc în blocurile înalte. De la mine din pat, văd cerul, iar când deschid fereastra, simt în aerul dimineţii un miros de oraş –  de viaţă a extremelor.

Chiar şi acum, uneori, mi se mai spune, drept în faţă, să mă întorc acolo de unde am venit. Sting frustrarea lor cu un vers pe care îl fredonez, în gând, împreună cu muzicianul britanic: “Oh, I’m an alien, I’m a legal alien”, şi … aşa pot să le zâmbesc şi să tac. Îmi place să mă bucur de tot ce îmi oferă oraşul, dar cumva, ştiu că nu vreau să fiu adoptată de vreun loc. Nu, nici nu mai cred că m-am născut în oraşul greşit. Acela a fost doar un punct de pornire. Unul spre locuri frumoase, aşa cum este Timişoara.  

Text: Corina Sfia

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Altfel.

1 Comment

  1. Ehh, multi altii care sunt “timisoreni” tot au parintii sau bunicii veniti din alte parti. Problema sunt cei care nu stiu sa pretuiasca orasul si pe cei din jur, asta se aplica si unor “veterani timisoreni” indiferent de unde provin.

Leave A Reply

*