O retrospectivă personală a lui 2017

0

Retrospectiva timpurilor bune şi rele o fac în luna noiembrie, asta pentru că în luna decembrie timpul se scurge prea repede şi de cele mai multe ori, la vreun semafor, în trafic.

Încerc să trăiesc cele mai bune timpuri, aşa că mă concentrez pe două: “prezent” şi “perfectul simplu” – cel pe care l-am învăţat şi l-am folosit în familie. La final de an, însă, mi-am făcut obiceiul să călătoresc în timp.

Ianuarie 2017. De atunci m-am bucurat aproape în fiecare zi din an pentru răsărit şi pentru apus – pe unele, drept dovadă, le ţin stocate în memoria telefonului şi le-am privit atunci când nu m-am putut da jos din pat, pentru că nu-i aşa, smartphone-ul oferă atâtea nuanţe, cam câte are şi cerul. M-am mai bucurat pentru locurile de parcare pe care le-am găsit după ce am rătăcit printre străzi, rugând toţi Sfinţii să primesc unul, care, de preferinţă să nu fie lateral, cu spatele. M-am bucurat pentru somnul de după-amiază, pe care rar apuc să îl mai prind, dar atunci când o fac, parcă renasc. M-am bucurat pentru primele dimineți de vară petrecute cu iubitul, proaspăt repatriat, sperând să mă bucur în serile şi dimineţile ce aveau să urmeze, dar cumva, m-am bucurat “scurt”, pentru că în următoarele a plecat definitiv. M-am bucurat pentru fiecare contract semnat, obţinut după lungi campanii de convingere, cu atât mai mult m-am bucurat şi pentru fiecare pahar de vin pe care l-am ciocnit în cinstea lor. M-am bucurat pentru fiecare rochie cumpărată la reducere, chiar dacă unele nu-mi mai plac acum şi îmi ocupă prea mult spaţiu în dulap. M-am mai bucurat pentru duminica aceea de la Herneacova, pe care am petrecut-o în aerul proaspăt de ţară, departe de oraşul care îmi aminteşte, prin miros, că trebuie să schimb anvelopele. M-am bucurat pentru fiecare victorie a Simonei Halep, m-am bucurat pentru acea shaworma pe care am mâncat-o împreună cu cea mai bună prietenă, la colţ de stradă, în Şagului, înaintea unui examen greu, pe care îl aveam a doua zi. M-am bucurat după aceea, împreună cu ea, încă trei zile, pentru că l-am luat. M-am bucurat pentru fiecare hit lansat de Coldplay, pe care l-am cântat în duet cu Chris Martin, la toaletă, în aplauzele Gelului (de duş)… şi m-am mai bucurat pentru momentele de linişte în care am reuşit să pun pe silent zgomotul oraşului, să îmi adun gândurile. Exact ca acum, când îmi vin în minte momentele acelea perfecte şi simple – cele cu familia. La Crăciunul trecut am decis să împodobesc bradul în apartamentul meu închiriat (cine spune că nu poţi împodobi bradul într-un apartament care nu este al tău?!). Şi am decorat un pom de-un metru, împreună cu cel mai înalt frate, care e atât de înalt încât atunci când intră într-o încăpere, mulţi zic că este de la ANAF. Apoi am mâncat ce a avut fiecare – eu prin frigider, el cu ce-a venit – şi am privit luminile instalaţiei, pe întuneric, cu Ştefan Hruşcă în fundal. Şi am stat atunci amândoi, pe covor, într-o tăcere uşoară ca zăpada copilăriei, în acele momente de nesfârşită bucurie care speri să nu se mai termine niciodată.

Text: Corina Sfia

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Altfel.

Leave A Reply

*