Hei, evoluţie, ai uitat ceva !?

0

Fie că eşti pro evoluţie sau cu totul împotriva ei, semnele lăsate în spate de aceasta nu pot fi contestate. “Rămăşiţe” lăsate în urmă de evoluţie întâlnim peste tot în jurul nostru … aripi pe o pasăre care nu poate să zboare, ochi pe un pește orb, organe sexuale pe o plantă cu sistem de reproducere asexual etc. Observatorul neexperimentat se va întreba “care e rostul?” Dar aceste organe şi structuri, odată utile, într-o eră de mult apusă, acum diminuate în dimensiune, complexitate şi utilitate, ne oferă informaţii importante despre trecutul nostru evolutiv.

Părintele evoluţiei, Charles Darwin spunea că aceste vestigii întâlnite atât la oameni cât şi la animale sunt considerate dovezi ale evoluţiei.

Acestea fiind spuse, e clar că oamenii au tendinţa de a rămâne agăţaţi de trecut, dar în cazul de faţă, haide să vedem cum, şi care sunt mai exact acele organe şi structuri fără de care strămoşii noştri nu ar fi putut supraviețuii dar care sunt mai mult decât inutile în zilele noastre.

Apendicele

Acest mic tub muscular care este ataşat de intestinul gros nu are nici o funcţie bine definită pentru omul modern şi de cele mai multe ori ajunge să fie înlăturat chirurgical atunci când se inflamează. Nu se ştie cu exactitate care era funcţia lui pe vremea strămoşilor noştrii, dar majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu teoria lui Darwin care sugerează că odată ajuta la procesarea mâncării bogate în celuloză, pe vremea când predecesorii noştrii aveau un regim alimentar cu un conţinut ridicat de frunze şi alte vegetale bogate în celuloză. Acest mic vestigiu ajunge de cele mai multe ori să ne dea bătăi de cap, mai ales când se inflamează iar în cele mai grave cazuri ajunge să perforeze. Simptomele apendicitei sunt vagi (dureri de cap, greaţă, dureri ale piciorului drept) şi de nenumărate ori se ajunge în sala de operaţii prea târziu şi apar complicaţii.

“Pielea de găină”

Se întâmplă atunci când te uiţi la un film de groază, când ţi-e frig, când eşti excitat … în principiu când eşti copleşit de o emoţie puternică. “Pielea de găină” apare în urma acţiunii unor muşchi aflaţi la baza firului de păr numiţi erectori care fac ca firele de păr să stea drepte, la apel. În cazul animalelor această acţiune le face să pară mai mari pentru intimidarea inamicului dar şi menţine aerul în firele de păr izolând efectiv termic corpul. Oricum, oamenii, cu o blană minimală nu au nevoie de “pielea de găină” pentru a se încălzi … ne-am obişnuit să folosim haine mai groase atunci când frigul ne da târcoale. Poate o astfel de “acţiune” a firelor de păr era folositoare pentru stră stră stră strămoşii noştri blănoşi, dar în zilele noastre nu există nici o reală funcţie a “pielii de găină” .

Măselele de minte

Măselele de minte sunt ca acea persoană dintr-un grup de prieteni, enervantă, pe care nu o cheamă nimeni niciunde dar cumva se nimereşte să fie acolo să-ţi invadeze spaţiul personal şi să facă numai tâmpenii. Poate că într-o perioadă îndepărtată din existenţa noastră, aceşti molari ne erau de folos, mai ales că se ştie că dieta strămoşilor noştrii era consistentă în legume şi fructe, frunze şi câteodată carne crudă pentru care aveai nevoie de dinţi puternici. Dar acum, când undeva în evoluţia noastră, gurile noastre s-au micit, măselele de minte pur şi simplu nu mai au nici un rost. În majoritatea cazurilor sunt îndepărtate deoarece durerea ce o cauzează în timp ce încearcă să se strecoare acolo unde nu le mai e locul, e insuportabilă.

A treia pleoapă

Plica semilunaris, cunoscută şi ca a treia pleoapă, este localizată în colţul ochiului, lângă canalul lacrimal. Dacă priveşti o pisică clipind, vei observa o membrană albă care îi acoperă ochiul înaintea pleoapei propriuzise. A treia pleoapă nu este des întâlnită la mamifere ci mai degrabă la păsări şi reptile. Cu toate astea, şi noi oamenii avem una, deşi este nefuncţională. Acea porţiune a ochiului unde se află şi a treia pleoapă este responsabilă de uldorii cu care ne trezim de multe ori dimineaţa. Aşa că, mulţumim plica semilunaris, adevărul e că nu am fi putut supraviețuii fără acea chestie lipicioasă din colţul ochiului …

Coccis-ul

Ok, e clar că bunicile noastre nu aveau cozi sau bunicile bunicilor noastre … dar dacă te duci destul de departe cu arborele genealogic, cu siguranţă vei întâlni strămoşii care îşi foloseau coada pentru echilibru atunci când se căţărau prin copaci. Pentru că a venit un moment când căţăratul nu a mai fost util (atunci când am început să mergem în două picioare) şi probabil a fost înlocuit cu o întâlnire la balta comunală pentru o bârfă mârâită în stil neandertal, am pierdut coada şi am mai rămas cu un mic ciot numit coccis. Ce-i drept, îl mai folosim şi azi ca structura de suport pentru diverşi muşchi care ne vin în ajutor atunci când ne aşezăm jos sau ne aplecăm în faţă. Cu toate astea, coccis-ul este mult mai de folos mamiferelor care încă au coadă.

Reflexul palmar de prindere

Acest reflex de prindere innăscut poate fi considerat un comportament vestigiu rămas bine întipărit în bagajul informaţional cu care ne naştem. Ce-i foarte interesant la acest reflex este că bebeluşi până la vârstă de 5-6 luni se prind de orice obiect ce le este pus în palmă. Apucătura lor este puternică dar imprevizibilă. Un studiu făcut în anul 1932, arată că 32% din bebeluşii participanţi au fost în stare să se prindă de obiectele ce le-au fost puse în mână cu atâta putere încât să-şi poată suporta propria greutate. Un reflex asemănător îl au şi la picioare. Acest comportament cu siguranţă a fost util într-o perioadă când bebeluşii se prindeau de strămoşii noştri blănoşi şi se ţineau bine în timp ce erau purtaţi în spate.

 

Sursă foto: dollarphotoclub

About Author

Leave A Reply

Acest formular colectează adrese de email și nume cu scopul de a răspunde eventualelor solicitări/întrebări. Pentru a utiliza acest formular declar că am peste 16 ani, că am citit și sunt de acord cu Politica de confidențialitate a acestui site.