Despre stiluri de viață și alți demoni

0

Într-un mod foarte curios, în ultimele luni am dat o foarte mare atenție stilului de viață. Și spun curios pentru că mi-am îndreptat atenția nu numai spre mine, ci am aruncat o privire și în jur. Am discutat cu prieteni, cunoscuți, amici, am observat în liniște și am tras o concluzie care nu neapărat ne face cinste: adesea tindem să cerem ca stilul nostră de viață să fie acceptat (uneori dăm cu pumnul în masă), cu toate că noi nu respectăm modul în care cel de lângă noi decide să își construiască viața.

Ești vegetarian și adori să vezi numai verde în farfurie? Foarte bine, felicitări pentru alegere. Și totuși, tu cum te împaci cu stilul de viață al partenerului tău care ar mânca și-n iaurt carne de porc la grătar?

Ai un fetiș pentru maci? Dacă a colecționa obiecte cu maci pe ele sau în ele te face fericit, bravo ție că ți-ai descoperit pasiunea. Dar, tu cum te împaci cu stilul de viață al amicului tău minimalist?

Ai decis să ai un stil de viață minimalist? Minunat! Ai ales să îți simplifici viața și să te bucuri de ea prin a deține mai puțin. Și, totuși, de ce te scoate din sărite faptul că familia ta strânge pahare de cristal și le afișează în vitrine?

Vezi tu, dacă tu ai găsit ceea ce te face fericit și te simți de parcă ai lumea la degetul mic, de ce te încarci cu părerile celor din jur? Și, mai ales, dacă tu la rândul tău judeci, de ce te aștepti ca lumea să fie mai bună cu tine? Just asking.

De ce te interesează atât de mult părerea lor? Părerea lor, extrem de subiectivă, despre stilul tău de viață?

Știu că e ușor a spune „gata, frate, dă-le pace! Nu înțeleg, asta e, move on!”, însă e mai greu de pus în aplicare. Am fost crescuți în ideea de a fi „copii ascultători”, de a saluta cu „săr`mâna”, de a lua ca atare sfaturile care vin din partea celor „trecuți prin viață”. Nu e nimic rău în asta. Până la un punct. Până în acel punct în care opinia ta este considerată mai puțin fondată pe experiența de viață (pe care aparent nu ai cum să o ai pentru că ai doar… 30 de ani), cu toate că opinia aia te privește pe tine. Adesea aud că noua generație nu este deloc pregătită, că stau numai cu nasul în telefoane și că habar nu au ce este viața sau ce sunt greutățile vieții. Ei bine, mai știu că alte generații se mulțumesc cu a sta cu nasul în televizor și a comenta deciziile altora (fără a da soluții mai bune), neștiind nici ei ce înseamnă viața în anul 2017 sau libertatea de a te plimba pe o bicicletă undeva prin parc, căci nu o prea gustă. Și mai știu că și noi ne uităm strâmb la cei care nu ne înțeleg alegerile. Nu strâmba din nas; mărturisesc că nici eu nu-s perfectă și judec, dar când conștientizez că o fac – uneori mai devreme sau mai târziu, mă întreb „de ce? Am dreptul să fac asta?”. Uneori găsesc răspuns și îmi pun ordine în gânduri, alteori rămân cu frustrări pe care mi le induc, deși chiar nu am nevoie de ele.

Chestiunea asta cu stilurile de viață – să le facem mai vizibile, să știe lumea, să ne admire sau să le accepte fără să cârâie, să vadă cât de importanți suntem – ne ocupă atât de mult timp încât (adesea) uităm să ne bucurăm de deciziile pe care le luăm.

Sunt trei ani de când am început să cochetez cu minimalismul. Sunt trei ani de când explic, exemplific, demonstrez că pentru mine această alegere este perfectă, mai ales că și partenerul meu de viață crede că stilul ni se potrivește ca o mănușă. Cu toate acestea, în apropierea sărbătorilor sau a zilei mele de naștere, reamintesc în mod insistent (împinsă de contextul la fel de insistent) că am tot ce îmi trebuie, chiar mai mult, și nu am nevoie de… nimic. Cred că ai știi despre ce vorbesc și cred că ai habar despre efectele pe care le are treaba asta asupra celor care nu înțeleg pe deplin opțiunile tale. E frustrant, însă anul acesta am reușit să obțin o mică victorie: să nu se mai uite la mine cu îndoială în priviri și să mă creadă pe cuvânt că puținul pe care îl am este o alegere.

Suntem atât de înrădăcinați în dorința de a avea mai mult pentru că așa e mai bine, așa e mersul normal al lucrurilor, încât nu ne gândim că „puțin și durabil” este o alegere mai bună. Cel puțin pentru mine. Recunosc, nu e ușor să intru într-un magazin și să văd toate decorațiunile alea mișto cum stau cuminți și așteaptă să le pun în coș și nici plimbarea prin mall, unde mergi ca să iei o pereche de pantaloni și pleci cu încă două rochii de vară. Uneori, în timp ce merg prin magazine și ceva anume mi-a furat privirea, mă concentrez atât de tare în a identifica motive pentru care nu am nevoie de acel obiect, încât atunci când ies din magazin nici măcar nu mă felicit că am luat decizia de a renunța la a-mi împovăra biblioteca cu un obiect inutil. Ar trebui să mă bucur de reușită, dar nu reușesc să fac asta pentru că… îmi judec propriile reacții de consumator teleghidat.

Și ce dacă nu îi înțeleg pe cei care colecționează șervețele? Dacă ei se simt fericiți cu asta, iar eu am un șervețel brodat manual cu siguranță îi voi dona obiectul. Și așa eu îmi respect standardul de viață fără a-l afecta pe cel de lângă mine, fără a mă uita strâmb și fără a-i impune părerile mele minimaliste.

Tot ce pot să spun este că încercarea de a-ți curăța viața, începând din interior (!), merită orice efort! Merită să te lupți cu morile de vânt, având speranța că poate se opresc cândva să te asculte. Asta dacă ai nervi. Dacă nu, uită-te în farfuria ta și lasă-l pe Gheorghe să se bucure de fetișurile lui cu maci și rațe. Just saying.

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Giorgia Harasim

Dă-mi un vinil cu blues, o ciocolată cu marțipan, un fotoliu comod, o carte bună și o să vezi cel mai fericit om de pe pământ. Toate astea montate într-o casă pe roți cu destinația „over the rainbow”.

Leave A Reply

*