Despre prințese și alte grozăvii

0

A fost odată ca niciodată o fată deșteaptă, educată și ambițioasă… nu, stai. Am greșit povestea. Asta nu există. Însă a fost odată o fată frumoasă. Ei, așa mai vii de-acasă. Nu știu încotro te duci cu ideea, dar sună bine, nu? Cine-ar fugi de-o fată frumoasă? Alte atribute nu îi mai trebuie. Nici nu știu de unde să încep să explic ce e greșit în toată treaba.

Pe când se întâmplau basmele, ca să citez niște… rapperi autohoni în viață, oamenii au creat stereotipurile. Și cum altfel decât într-un mod sexist? Sexist, da. Un cuvânt folosit asumat, fiindcă altfel nu îmi explic cum de personajul feminin întotdeauna stă să croșeteze, să țeasă și să coasă până când, galop-galop, va veni și ziua în care o va salva Făt-Frumos, cu păr bălai, din statutul de… fată mare.

Mereu m-a fascinat ideea asta de femeie-trofeu, pusă la bătaie de un tată-rege, pentru toți pețitorii, care sperau și ei să conducă regatul. Femeia vine, cumva, la pachet. Adică e ușor evident, pe lângă bogăție, boierie și alte beneficii materiale și funcții de conducere, mai mult sau mai puțin interesante, trebuie și masculul alfa să aibă lângă el o gagică. Că de, să nu trezească suspiciuni, să pară băiat de casă etc. Mă gândesc, zic și eu. Întotdeauna se sărbătorea victoria eroului principal cu o nuntă (Vezi Harap-Alb și a sa cununie îmbelșugată). Ăla era apogeul, premiul cel mare. Nu că ar fi întrebat-o cineva pe copilă dacă vrea, dacă-i place. Nu. Nu ne amestecăm în detalii. Cert e, că prințesa e adjudecată și se tăvălea de fericire că a căpătat un astfel de fecior.

Mă miră mereu cum de fetele sunt ilustrate într-o poziție de neajutorare. Sunt atâta de neputincioase, de mă sperie. Da’ ce au, de-s așa de suferinde? Toate-s frumoase foc, că altă caracteristică e de prisos să fie menționată. Toate-s bune la suflet și cu frică de Dumnezeu. Toate stau sechestrate în turnuri și castele contemplându-și nemurirea. Și așteaptă că doar-doar s-o găsi cineva să le scape de povară.

Nici nu mă deranjează atât de tare faptul că există poveștile astea. Ce mă deranjează este că sunt promovate încă din cele mai mici clase și rămân materie de bacalaureat. Și nici asta nu m-ar deranja, dacă s-ar dezbate mai critic toată povestea. Amănuntul sexist nu pare să deranjeze pe nimeni. Este luat ca atare. Dar se filosofează mult și bine pe teme de interes major: caracterul personajului principal… mare om de omenie, bărbat adevărat, voinic și curajos. Deosebit! Unde îi găsiți, frate, pe ăștia?

Problema e că se plantează semințe din astea în capul copiilor încă de la cele mai fragede vârste.  Încă de când părinții le citesc povești înainte de culcare (nu că s-ar mai întâmpla asta acum, dar am menționat-o de-amorul artei, că poate-poate se mai practică), povești cu zâne și alte grozăvenii. Nu spun că e greșit ca fetița să își imagineze că e prințesă sau că băiețelul să vrea să fie cuceritor, însă îmi amintesc acum o scenă din Sex and the City, în care Carrie îi citește fetiței lui Charlotte Cenușăreasa iar la sfârșit îi spune melancolic, că astea sunt doar povești și că realitatea este puțin diferită. Mi s-a părut ușor dur, însă copila nu părea să dea prea multă atenție acestor vorbe. Cred că era gândită ca o reflexie a lui Carrie asupra evenimentelor amoroase nefericite de la vremea aceea. În orice caz, a fost bine punctat.

Și dacă am trăi aceleași vremuri, ca acum două secole, probabil nu mi-aș pune întrebarea aia. De fapt, sigur nu mi-aș pune-o. Însă trăiesc acum și nu pot să nu mă mir că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Altfel nu-mi explic nici nevoia asta apăsătoare a femeilor de-a se mărita și fuga asta după fericirea care stă într-un act. Las-o să vină. Că dacă e să apară, nu scapi de ea. Dar obsesia… asta mă doboară. Și încă aud destul de des fraza asta mirifică: „Orice fată își imaginează încă de mică o nuntă de poveste și rochia perfectă.” Ei, na. A stagnat undeva în timp și spațiu imaginația fetelor? S-a terminat orice fel de aspirație cu prințul din poveste pe cal alb? Și așa ușor se dezvoltă presiunea. Indiferent de natura ei, fie că vine din familie sau din partea societății, și chiar dacă nu mai e atât de vizibilă ca pe vremuri, ea există. Fetele sunt încă învățate că trebuie să se căsătorească „bine”, pentru că fericirea și validarea unei femei stă în bărbatul care o ia, dac-o ia.

Am rămas surprinsă, de pildă, că mai contează statutul social în plan profesional. Este fascinant cum, atingând pragul de 30 și-un pic, este mult mai greu să primești un post. Angajatorii tind să încline către o femeie măritată, de preferat și cu un copil (sau mai mulți, după caz) în defavoarea celor care nu poartă un inel pe deget. Și în dilema mea veșnică, vine și răspunsul: femeia măritată, care are deja copii este mai puțin probabil să mai intre într-un concediu de maternitate. Mare mi-a fost mirarea când am auzit că motivele continuă. Femeia măritată este mai responsabilă, mai calculată, mai organizată, căci asta a învățat în căsnicie. I-auzi. Strigător la cer. Adică din start, ca și celibatară, ai un minus. Dar surprinderea mea nu se oprește aici. Am asistat la discuții deosebit de interesante pe tema măritișului: „A ajuns la 30 și de ani. Da ce-are de nu-i măritată?” Zic și eu, poate are o boală rară, care o împiedică să se lege la cap cu oricine îi sare în cale numai de dragul de-a intra în rând cu lumea. Un bărbat la 40 de ani necăsătorit este un Casanova, o femeie e defectă. Pentru că așa sunt oamenii. Fiecare poartă grija altuia. E un sport popular practicat cu ardoare. Pentru că omul când se plictisește de viață caută intrigi în oala altuia. E o chestiune colectivă.

Și-atunci, de ce ne mai mirăm de felul cum se dezvoltă copiii? De ce ne mai surprinde faptul că un puști de 10 ani este în stare să spună că îl deranjează că protagonistul unui roman fantastic este o ea, pentru că fetele nu sunt la fel de energice, la fel de spontane sau de aventuriere. Asta am trăit-o pe pielea mea. Și-apoi cresc, iar locul femeii este tot în umbra bărbatului: diferențele de salarii, stereotipurile legate de vărstă, de control și de statut și, nu în ultimul rând, reputația. Și astea se dezvoltă într-un sens toxic și misogin. Educația vine din cultură, dar dacă cea din urmă lipsește, restul e de prisos. Iar cultura stă atât în familie și anturaj, cât și în tot ce ne înconjoară: media, motivele hollywood-iene, comedia romantică etc. Poate va veni totuși o zi, când visul cel mai mare al unei fete nu va mai fi ce rochie de mireasă va purta în ziua cea mare, ci ce fel de femeie va deveni în timp. Dar până acolo, mai e vreme de încă o poveste.

text: Ștefana Macovei

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Altfel.

Leave A Reply

*