Am uitat cum e să ţii un om ca pe o tradiţie

0

Astăzi e ziua aceea în care dumnezeu nu mai priveşte în jos. E următoarea zi după ce primii oameni l-au uitat. În parc s-au spânzurat toţi castanii plantaţi lângă discuţiile pe care le purtam. Anul trecut, pe vremea asta, îţi scoteam jar de pe limbă şi umpleam o sobă în care încăpeau două persoane. Fericirea e atunci când te mândreşti cu o arsură.  Parcă se aud şi acum strigăte de ajutor prin gura hornului. La apus se face monoxid de carbon în loc de noapte. N-am căror câini să le dau oasele noastre, fiindcă s-au mâncat între ei.

Doare de când te-am citit ca pe o biblie şi n-am putut să te mai cred. Caut adevărul în urmele dinţilor de pe un măr. Poate-mi spui tu cine a muşcat. Finalul este moştenit dintr-un altfel de testament. Liniştea apare la paginile de anunţuri cu persoane dispărute. E panică mare, ca şi când nu răspunde dealeru’ la telefon. De ce îl tot suni? Amintirile s-au apucat de droguri când m-am lăsat eu, iar tu te aştepţi la un gram întreg de înţelegere.

Clipesc cât pentru un somn adânc. Arunc două pastile de Alprazolam în gură ca pe zaruri. Nu pot să dorm sau nu pot să mor. De la ce altceva se poate muri? Merav anda tu. Lacrimile tale mă trezesc din orice coşmar şi mă trântesc în următoarea groapă. Acoper-o cu pământ din prezent. Fă-o mai repede! Fă-o înainte să o facă altcineva. Fă-o fără remuşcare. Credeai că am copiat toate declaraţiile de dragoste pentru tine de pe site-uri porno. Ştii că nu mi-a plăcut vreodată sinceritatea umflată cu botox.

Când eşti liber să faci ce vrei nu-ţi vine să mai faci nimic. Promisiunile atârnă doar în consoane, însă ne leagă un trecut comun cum îmi lega mama şireturile. Purtăm împreună cătuşe care nu se desfac nici după ce se întoarce fiecare la casa lui. Îndepărtează-te spre mine. Poezia scoate capul dintre straturile de proză ca un periscop. Mi-a intrat lumina în ochi şi nu a mai ieşit. Tot ce simt se ascunde sub nivelul mării. Ceea ce vezi e abia steagul înfipt în vârful eisbergului.

Pe străzile gândului numai vântul stă de vorbă. Mă şuieră scurt, îmi spune ce şoptesc evantaiele.  Nu-mi permit decât o convulsie. Mă ţine bine căptuşeala femeii care-mi îmbrăca odată  paşii. Eu am uitat cum e să ţii un om ca pe o tradiţie.  Ţin minte cum întindeai gem pe fiecare dimineaţă în care îţi sărbătoream carnea. A mai fost noiembrie fără tine, însă niciodată aşa. Beau o sticlă întreagă de sirop de tuse dacă s-a răcit relaţia noastră, însă tot tuşesc sânge pe o revistă.

Nu  deschid interfonul dacă dragostea e împachetată to go. Foamea mă acoperă cu un cearşaf în care mai aştept pe cineva. M-am transformat într-o enigmă rezolvată. Ştii deja răspunsul. Ai absolvit cursul “Cum să dezamorsezi un bărbat”. Ce făceai când te-am rugat să ne păzeşti potopul? Iarăşi s-au pierdut gemenii separaţi la naştere, însă timpul ciclic o să-i conducă în infinita reîntoarcere. Numărăm fiecare stea şi apoi ne vedem. Hai să începem deodată: 1, 2, 3…

În viaţă e de ajuns să scrii o carte şi să plantezi un copil. N-am făcut nici una, nici alta. Am sperat că visurile noastre vor avea  femeie de serviciu. Totuşi, când mă gândesc la tine intru într-o fotografie de familie. Ochii tăi sunt oglinzi în care mă uitam ore întregi şi nu mă vedeam singur. Mi-ai dat  biletul cadou când m-ai dus la teatru să urmărim gorgonele. Încă mă faci fericit. Înainte de ultimul cuvânt am învăţat să vorbesc de boala mea cu zâmbetul pe buze.

text: Andrei Forte

About Author

Altfel.

Leave A Reply