The Crown: Pe cine salvează monarhia?

0

În data de 5 decembrie 2017, România a pierdut un erou. El n-a murit pentru noi, dar cu siguranță a trăit pentru țara lui. Nu este vorba despre un erou care va fi vreodată reprezentat în studiourile Marvel. Eroismul are multe fațete, unele dintre ele fiind mai puțin vizibile, mai puțin sclipitoare. Din această cauză (printre altele), prea puțini l-au înțeles. Și mai puțini înțeleg instituția căreia eroul nostru îi aparținea: o instituție care, departe de a fi atins vreodată perfecțiunea, îndeplinea un rol important în țara noastră. Același rol (mai mult sau mai puțin) îl îndeplinește și în Marea Britanie: menținerea unor valori și principii considerate învechite, dar care au o semnificație esențială în cadrul societății noastre.

Prin cele declarate mai sus nu intenționez să „convertesc pe nimeni la monarhie” (n-am reușit să fac asta nici cu mine însămi), ci mai degrabă să invit la deschiderea către a înțelege o altă latură a acestei instituții (aflată oricum pe cale de dispariție), prezentată pe larg în serialul Netflix „The Crown”. Fiindcă îmi face mare plăcere să-l urmăresc și fiindcă face parte din rețeaua Netflix, sper ca nici un bărbat inclus în realizarea serialului să nu fi făcut vreodată „ochi dulci” vreunei domnițe fără acordul dânsei, că tare rău mi-ar părea să fie anulat. Nu fiindcă nu s-ar fi realizat reprezentări superioare de-a lungul timpului (fără îndoială, s-au realizat), ci mai degrabă pentru că a reușit să fie altfel (asemeni revistei noastre 🙂 decât ceea ce vedem acum pe micile ecrane. Pentru mine, multe seriale sunt fie prea asemănătoare cu ceea ce există deja, fie prea doritoare să fie diferite, frizând ridicolul în dorința lor. „The Crown” nu are nevoie de așa ceva, fiindcă instituția controversată a monarhiei va fi întotdeauna un punct de interes pentru publicul larg.

Tocmai pentru că iubim sau detestăm această instituție (sau poate, pur și simplu, ne enervează), vom fi tentați întotdeauna să urmărim evoluția reprezentărilor sale. „The Crown” a debutat în anul 2016, fiind regizat de mai mult de o singură persoană. Am simțit asta când am vizionat serialul, însă nu în mod deranjant. Sunt plăcut impresionată de coerența primului sezon (în momentul scrierii articolului încă aștept premiera celui de-al doilea). Claire Foy mi-a plăcut imediat. Sper să o revăd curând în alte producții de succes, întrucât nu va rămâne pentru multă vreme în rolul Reginei Elisabeta a II-a. Din cauza faptului că, în serial, regina va fi surprinsă în diverse perioade ale vieții ei, va fi imposibil ca rolul să fie jucat de către aceeași persoană de-a lungul tuturor sezoanelor.

În timp ce critica indie americană găsește că „The Crown” este rece, lipsit de emoție, englezii (cărora mă alătur parțial) consideră că serialul ar fi beneficiat de pe urma reducerii dramatismului. În opinia mea, a include ceva dramă și tumult în producția de față este o idee profitabilă, de care se observă că realizatorii s-au străduit să nu abuzeze. Pe alocuri, spun eu, ne-am fi putut lipsi de ele, dar… pentru cei ca mine există o alternativă: filmul „The Queen” (2006), cu Helen Mirren. Excelent!

Întrucât ne delectăm deocamdată cu un singur sezon, nu mă pot pronunța asupra modului în care va evolua serialul de acum înainte. Cu toate acestea, unul dintre principalele motive pentru care sunt nerăbdătoare să urmăresc și celelalte sezoane este ocazia de a observa modul în care este reprezentată evoluția monarhiei britanice de-a lungul a șaizeci și cinci de ani. Fără îndoială, monarhia nu mai reprezintă aceeași figură autoritară de altădată. Din acest motiv, am ales să mă aplec asupra laturii utile a rolului său, transformat din „a comanda” în „a prezerva”. „The Crown” reușește să arate strălucirea și bogăția caracteristice acestei instituții, fără a atrage, însă, atenția privitorului asupra lor. În opinia mea, aceasta este o sarcină foarte greu de îndeplinit și foarte bine realizată în serialul de față. Ceea ce vedem, în schimb, este ceea ce alegem să nu observăm în viața de zi cu zi: alte laturi ale monarhiei. Astfel, suntem martorii: sacrificiului în locul strălucirii, ai stăpânirii de sine în locul abundenței, precum și ai datoriei în locul privilegiilor. Asta, nu pentru a idealiza monarhia, ci pentru a oferi o viziune mai echilibrată asupra ei.

Apreciez jocul actorilor, deși încă nu mă pot obișnui cu interpretarea lui Matt Smith în rolul prințului Philip, și mi-ar plăcea să cred că prințesa Margaret nu a avut, de fapt, personalitatea prezentată în „The Crown”, în interpretarea Vanessei Kirby. Talentul amândurora este, însă, evident, iar gusturile mele rămân nesemnificative în fața a ceea ce rămâne o producție de calitate. Mă tem, însă, că John Lithgow rămâne un Winston Churchill mai simpatic decât cel care a trăit cândva. Interpretarea lui este magistrală, deși nu mă pot abține să mă întreb din când în când cum ar fi arătat un Churchill jucat de Sir Anthony Hopkins.

Sper că, dacă v-am trezit interesul și urmează să vizionați serialul, să îmi împărtășiți entuziasmul. 🙂 Pe data viitoare!

About Author

Leave A Reply

Acest formular colectează adrese de email și nume cu scopul de a răspunde eventualelor solicitări/întrebări. Pentru a utiliza acest formular declar că am peste 16 ani, că am citit și sunt de acord cu Politica de confidențialitate a acestui site.