Nonconformismul în cinematografie: exemplul lui Lars von Trier

0

Cititorii noștri fideli își amintesc, poate, de interviul pe care ni l-a acordat Stellan Skarsgard acum câțiva ani. El este unul din actorii care lucrează în mod repetat împreună cu Lars von Trier, unul dintre cei mai apreciați, dar și controversați regizori, în prezent, la nivel mondial. De la „Breaking the Waves” (1996) și până la „Nymphomaniac” (2013, 2014), Skarsgard nu a lipsit niciodată pentru prea multă vreme din operele lui Von Trier. Nouă ne-a spus așa:

„Sunt mândru de tot ce am făcut cu Lars von Trier, pentru că atunci când lucrezi cu el nu ştii niciodată la ce să te aştepţi- ştii doar că va fi ceva diferit şi că va fi ceva foarte personal. Cred că în oricare ramură a artei, latura personală este cea mai importantă. Dacă faci ceva generic sau doar încerci să mulţumeşti mulţimea, îşi pierde din identitate şi devine neinteresant. Dar dacă pui amprenta personală pe acel lucru şi încerci să transpui cum vezi tu viaţa, societatea, lumea- atunci devine interesant.”

Poate chiar de aici izvorăște nonconformismul lui von Trier: din hotărârea, naturalețea și, uneori, brutalitatea cu care acest artist expune unei lumi întregi problematici cu tentă deosebit de personală. „Nymphomaniac”, de exemplu, a fost un proiect deosebit de controversat, pe care nu toți au reușit să-l guste, cu care nu toți s-au putut identifica (ceea ce este de înțeles, dar asta nu-l face mai puțin valoros). „Nymphomaniac” este pledoaria regizorului danez pentru o societate lipsită de tabuurile care au legătură cu preferințele sexuale ale individului. Această pledoarie o realizează în vederea faptului că un număr îngrijorător de oameni se confruntă cu repercusiuni grave, în urma respingerii societății. Cu siguranță, von Trier s-a gândit la urmări precum alienarea socială, depresia (vă amintiți „Melancholia”?), incapacitatea de exprimare (atât pe plan sexual, cât și pe plan social, în general), și, nu în ultimul rând, chiar sinuciderea. El explorează fără teamă cele mai întunecate dedesubturi ale naturii umane, cu tot cu (sau chiar, în special cu) deviațiile ei. Pentru Lars von Trier, însă, ele nu sunt deviații, iar aceasta este lecția pe care acest regizor remarcabil intenționează să ne-o dea.

Skarsgard continuă astfel:

„ […] universul lui Lars este unul foarte special şi am învăţat să mă adaptez metodelor lui, ceea ce înseamnă fără instrucţiuni ci doar a încerca diverse lucruri…”

Realizăm, așadar, că nu doar „pachetul în formă finală” este nonconformist când vine vorba de opera lui Lars von Trier. Regulile „lumii de afară” sunt lăsate deoparte atunci când se lucrează la unul dintre filmele sale, încât actorii sunt liberi să se exprime, conturând astfel mult mai bine și expresiv personajele pe care le interpretează. Un alt regizor care adoptă o metodă similară (deși, în practică, foarte diferită) este David Lynch. Dacă vizionați sau citiți interviuri cu actorii care apar în filmele lui (asemeni lui Von Trier, Lynch lucrează în mod repetat cu anumiți actori), veți observa că aceștia descriu colaborările ca fiind ceva cu totul deosebit, nemaiîntâlnit de ei.

„ […] cu Von Trier este diferit… este un prieten, jucăm împreună, ne distrăm”, mai spune Stellan Skarsgard.

În vreme ce unii dintre regizorii criptici ai vremii noastre sunt acuzați de nonconformism de dragul nonconformismului, în cazul lui Lars von Trier, acesta vine de la sine. Pe lângă scenarii originale și o regie excepțională, opera lui este marcată și de naturalețea cu care se desfășoară procesul de lucru. Libertatea oferită fiecărui artist implicat în aceste proiecte contribuie masiv la rezultatul ieșit din comun, întrucât multe perspective și moduri de exprimare se reunesc în câte o producție pe care n-o vom uita, cu siguranță, prea curând.

De-a lungul carierei sale, Lars von Trier a abordat o sumedenie de problematici cu care oamenii se confruntă, fie la nivel individual, fie la nivelul integrării într-o întreagă societate. Câteva exemple ar fi: problematica religiei și influența acesteia asupra societății în „Breaking the Waves”, depresia în „Melancholia” și „Antichristul”, preferințele și nevoile erotice în „Nymphomaniac” și așa mai departe.

Metafora mea preferată, dintre cele realizate de von Trier în filmele sale, este cea a depresiei în „Melancholia”. Într-o manieră diferită de tot ceea ce am văzut până acum, „Melancholia” introduce publicul în lumea omului suferind de această condiție psihică extrem de dificilă. Se creează astfel impresia dilatării timpului și a spațiului, întrucât ele dobândesc o altă semnificație și sunt resimțite în alt fel de către omul deprimat. În momentul creării acestui film, von Trier observase că în societate se discuta cu mare dificultate despre slăbiciunile psihicului uman, precum și despre bolile care pot surveni în urma acestor slăbiciuni. Așa cum anumite laturi ale sexualității umane sunt considerate a fi tabuuri, iar Lars von Trier le-a scos la suprafață în „Nymphomaniac”, depresia înfățișată în „Melancholia” funcționează adesea în cadrul societății ca o realitate ascunsă, mascată, chiar reprimată în unele cazuri.

Astfel, prin filmele sale, regizorul danez ne forțează să dăm ochii cu realități pe care le evităm, dar care ar deveni mai suportabile (și mai surmontabile) odată ce societatea (ca întreg) ar cădea de acord să le accepte și să le vadă. Riscând nenumărate controverse, Lars von Trier expune lumii întregi realități de care aceasta se eschivează, fără îndoială, pentru a încuraja un prim pas spre un mediu social mai tolerant, mai educat în ceea ce privește aceste probleme, și nu în ultimul rând, mai empatic.

About Author

Leave A Reply

Acest formular colectează adrese de email și nume cu scopul de a răspunde eventualelor solicitări/întrebări. Pentru a utiliza acest formular declar că am peste 16 ani, că am citit și sunt de acord cu Politica de confidențialitate a acestui site.