Dario Argento și capodopera sa: „Suspiria”

0

„Suspiria” (1977) amintește de o vreme când filmul „de groază” era o experiență ce merita trăită, tresărire cu tresărire. Este recunoscut drept cel mai bun film al lui Dario Argento, regizorul supranumit „Hitchcock al Italiei”.

O tânără balerină călătorește din Statele Unite în Germania pentru a-și perfecționa tehnica de dans la o prestigioasă academie de balet. Ajunge la destinație într-o noapte furtunoasă și… (surpriză-surpriză!) realizează pe parcurs faptul că academia ascunde secrete întunecate și macabre!

Scenariul e un clișeu umblător. Cu toate astea, i se iartă acest lucru, având în vedere data la care a fost conceput. Dacă pentru Argento există scuze în acest sens când e vorba de „Suspiria”, nu același lucru se poate spune despre filmele sale recente, însă, din fericire, noi nu pe acestea le analizăm acum.

Primul element pe care l-am remarcat în „Suspiria” a fost muzica. Repetitivă și copleșitoare, adesea setată la un volum considerabil, muzica ce acompaniază filmul rămâne, totuși, una din principalele mărci ale acestei capodopere. O temă provenită, parcă, dintr-o altă lume, se strecoară apăsător în urechile mele, însoțită de niște șoapte indescifrabile… sau? Ei bine, în mare parte, indescifrabile.

Filmul reușește să ascundă foarte bine secretul clădirii academiei germane de balet, unde tânăra trece prin fel de fel de experiențe stranii – și totul ar fi fost perfect, dacă muzica n-ar fi dat de gol acest secret. Dacă ascultați cu atenție, va dura foarte puțin până veți auzi niște șoapte înfiorătoare, repetate în tema muzicală, ce compun clar și răspicat cuvântul „witch”. Și astfel, s-a spart vraja firului povestirii pentru mine. Mi-ar fi plăcut, totuși, să am surpriza descoperirii.

Dacă filmul strică surpriza, ei bine, eu n-o să contribui și mai mult la asta. Continuăm mai jos cu alte aspecte admirabile ale filmului.

Cel de-al doilea element este cel care m-a convins să vizionez filmul după ce văzusem doar trailerul. Este vorba despre imagine și estetica sa în general, aspect care, alături de muzică, realizează o atmosferă inconfundabilă, puternic suprarealistă, ce lasă îndeajuns loc interpretărilor și decodării mesajelor filmului. Argento utilizează jocuri fantastice, artificiale de lumini, care, în mod normal, nu-și au locul în cadrele prezentate. Paleta de culori folosită este cea a lui Walt Disney din „Albă ca Zăpada”, iar efectul este spectaculos. N-am văzut niciodată atâta frumusețe și grotesc, alăturate atât de armonios. Un exemplu ar fi cadavrul spânzurat al elevei exmatriculate în sala aceea splendidă, în care culorile se completează una pe cealaltă, iar sângele și privirea goală a ochilor neînsuflețiți fac parte, parcă, din decorul obișnuit. Dar deja ne-ntrecem cu dezvăluirile.

Al treilea plus al filmului: regia magistrală. Pentru scenariul clișeic compensează Argento, care este și el un maestru al suspansului, deși un alt fel de suspans decât cel întâlnit la Hitchcock. Atmosfera creată seamănă mai degrabă cu stilul vizual al lui Lynch, deși nu există o suprapunere concretă între cei doi, în afara abordării „logicii visului” în creațiile lor. Argento realizează tot ce e de realizat în regie: crearea suspansului, a anticipării, a greutății psihologice, și, nu în ultimul rând, a unor morți de-a dreptul memorabile.

Câteva cuvinte despre jocul actorilor și personaje: nimeni și nimic nu e perfect. În afara prestației protagonistei, jocul actorilor nu e nici memorabil, nici lamentabil. Jessica Harper m-a impresionat în special prin felul în care reprezintă răul fizic, ceea ce este dificil de jucat în manieră realistă (vezi Keira Knightley și prestația de-a dreptul agasantă din „A Dangerous Method”). De asemenea, Harper are o atitudine demnă și elegantă de-a lungul filmului, și nu e vina ei că scenariul filmului o trimite „direct în gura lupului” – o eroare repetată până la refuz în filmele de groază.

După îndelungi meditații, am decis că nu aș limita încadrarea acestui film într-o singură categorie – și, cu atât mai puțin, în categoria „horror”. Motivul este simplu: „Suspiria” e un film prea complex pentru a fi redus la atât de puțin. De regulă, filmele horror sunt văzute drept lucrări de duzină, cu unicul scop de a îngrozi publicul spectator – un fel de distracție ciudată, isterică și de scurtă durată.  În „Suspiria”, Argento experimentează cu elemente suprarealiste, cu „logica visului” întâlnită și la David Lynch (el însuși recunoaște că unele scene din filmele sale sunt chiar scene din propriile vise), cu metafore subtile, astfel încât cel ce vizionează filmul rămâne cu mult mai mult decât sperieturile trase (care au fost gândite în anii ‘70 și acolo au rămas, așa cum era normal – deci, dacă sunteți în căutare de sperieturi zdravene și atât, poate „Suspiria” nu e chiar ceea ce căutați). Într-adevăr, „Suspiria” ne învață mai mult decât cum să țipăm în ton cu muzica.

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Leave A Reply


*