Alice în țara oglinzilor (Alice Through the Looking Glass)

0

A trecut ceva timp de când am fost la cinema cu atâta entuziasm! Poveștile lui Lewis Caroll despre Alice s-au numărat mereu printre preferatele mele, încă din fragedă copilărie. Deși mă așteptam la numeroase devieri de la firul original al povestirii, am așteptat cu nerăbdare să văd continuarea primei părți („Alice in Wonderland”) în regia lui James Bobin.

Am observat destule recenzii negative la adresa filmului, iar în sala de cinema s-au aflat numai patru oameni. Deși Linda Woolverton ar fi putut scrie un scenariu mai reușit, îmi mențin opinia: eu l-aș revedea oricând. Pentru a pătrunde cu adevărat în lumea lui Alice, merită din plin să uităm pentru două ore că am crescut și să ne lăsăm în voia clișeelor de tip „Oricât de imposibil ar părea ceva, dacă tu crezi că este posibil, așa va fi”. Așa a fost și în cazul lui „Alice în țara oglinizilor”: contrar opiniei generale, conform căreia continuările filmelor nu se ridică niciodată pe măsura așteptărilor noastre. Desigur, atât timp cât așteptările nu au legătură cu respectarea în totalitate a cărții și a dedesubturilor ei.

În primul rând, filmul merită vizionat datorită faptului că este un spectacol complet: imagine bună, actori și mai și, ritm alert, umor accesibil (dar de bună calitate). Muzica nu s-a remarcat în mod special, deși nu are probleme calitative, nu aduce, în opinia mea, nimic nou în domeniul muzicii de film contemporan. Auzim, în „Alice Through the Looking Glass”, clasicele secvențe muzicale de tip minimalist, cu un cor ce cântă note lungi, pentru un efect dramatic, pe fondul vizual al unui peisaj și mai dramatic. Poate acest tip de soundtrack este suprautilizat în prezent și nu ar fi fost o idee rea să auzim câte ceva inovator, în ton cu atmosfera neobișnuită a poveștilor lui Lewis Caroll. Muzica mi-a amintit de „Harry Potter” și „Pirații din Caraibe”.

În al doilea rând, este vizibil faptul că s-a încercat atingerea unui echilibru între Alice pentru copii și Alice pentru adulți. Balanța înclină către prima opțiune, motiv pentru care unii critici au precizat că filmului îi lipsește profunzimea cărții și pierde din vedere esența personajelor. Deși, aparent, Lewis Caroll a scris poveștile cu Alice pentru cei mici, ele beneficiază de profunzime și conțin idei și simboluri care pot fi reinterpretate cu ușurință de către publicul adult. Aceasta se datorează faptului că, printre altele, cărțile cu Alice sunt tocmai despre procesul de maturizare, care nu se încheie niciodată pentru noi, oricât de mult am înainta în vârstă.

Nu am fost nemulțumită de prestația niciunui actor, și, având în vedere selecția, nu e de mirare: Johnny Depp (nu mai are nevoie de prezentări), Anne Hathaway, Helena Bonham Carter, Mia Wasikowska (foarte potrivită pentru rol), Sacha Baron Cohen (o prezență minunată), Stephen Fry, și, desigur, ar mai fi mulți alții. Nu îl uităm, însă, pe (always!) Alan Rickman (în rolul omidei, devenită acum fluture), căruia filmul i-a fost dedicat, acest lucru fiind menționat la final.

Un alt aspect care ar fi suportat îmbunătățiri este reprezentat de efectele speciale. Nimic de obiectat în acest sens, dar cred că s-ar fi putut lucra mai mult cu ele, pentru o experiență mai memorabilă în acest sens. Filmul în sine are mult potențial pentru explorare cu efecte 3 și 4D.

În concluzie, recomand cu căldură „Alice Through the Looking Glass” oricui este deschis spre modificări ale poveștii originale. Aceasta ar putea fi, în opinia mea, singura problemă pe care ar putea-o ridica filmul în ochii publicului. În rest, pentru mine, experiența a fost pozitivă și aș repeta-o cu drag oricând.

Fii la curent cu cele mai noi articole !

Signup now and receive an email once I publish new content.

Pentru ca nici noua nu ne place SPAM-ul, garantam confidentialitatea datelor tale

About Author

Leave A Reply


*